Capitala Romaniei Municipiul Bucuresti

Capitala Romaniei Municipiul Bucuresti.

Asezarea Geografica

Municipiul Bucureşti are o suprafaţă de 228 km pătraţi (0.8 % din suprafaţa României), din care suprafaţa construită este de 70%.

Oraşul este aşezat la 44°24’49” latitudine nordică (ca şi Belgradul, Geneva, Bordeaux, Minneapolis) şi 26°05’48” longitudine estică (ca şi Helsinki sau Johannesburg), în sudul României la o distanţa de 64 km nord de fluviul Dunăre, la 100 km sud de Carpaţii Orientali, şi 250 km vest de Marea Neagră.

Relief

Bucureştiul este situat în Câmpia Română, având o altitudine maximă de 96.3 m şi este străbătut de două râuri, Dâmboviţa şi Colentina. Cele două văi formate în jurul râurilor, împart oraşul în cateva zone, sub formă de platouri cu meandre şi terase. Prezenţa a două terase locale (2 – 4 m şi 8 -12 m) de-a lungul celor două văi oferă varietate peisajului din centrul oraşului.

Lunca Dâmboviţei a fost modificată prin lucrări de canalizare.
Caracteristicile geomorfologice ce definesc regiunea sunt rezultatul acţunii de eroziune, transport şi depunere a cursului inferior al râului Dâmboviţa care străbate zona mediană a Bucureştiului pe direcţia aproximativă NV-SE, precum şi a râului Colentina.
Solul din centrul Bucureştiului s-a format şi dezvoltat sub influenţa factorilor naturali şi umani.

În zona oraşului şi a împrejurimilor, defrişarea excesivă din ultimele două secole a Codrului Vlăsiei, a permis extinderea agriculturii pe bogatele soluri brune. În condiţiile bioclimatice actuale ale zonei dintre cele două râuri, solul a devenit argilos. Cea de-a doua categorie de sol este cel aluvionar, format prin erodarea humusului datorită acţiunii apei de suprafaţă.

Din punct de vedere litologic, zona Bucureştiului face parte din tipul de câmpie joasă cu terase, caracterizată prin prezenţa numeroaselor terase desfăşurate de-a lungul râurilor ce o drenează, zonă alcătuită din depozite exclusiv cuaternare reprezentate prin loess şi depozite loessoide.

Clima

Deşi este aşezat într-o zonă de climă temperată, Bucureştiul este afectat de masele de aer continental, provenite din zonele învecinate. Curenţii de aer estici dau variaţii excesive de temperatură, de până la 70°C, între verile călduroase şi iernile geroase.
Estul şi sudul oraşului au toamne lungi şi călduroase, ierni blânde şi primăveri timpurii.
Media anuală a temperaturii în Bucureşti este in jur de 10 – 11°C .

Cea mai înaltă temperatură medie anuală s-a înregistrat în anul 1963, de 13.1° C şi cea mai mică,în anul 1875, de 8.3° C.
Din observaţiile şi analizele efectuate, rezultă că Bucureştiul are ani alternativi cu temperaturi joase (1973, 1977, 1979) şi ridicate (1976, 1978, 1980).

Cea mai friguroasă lună este ianuarie , cu o medie de – 2.9° C iar cea mai călduroasă este iulie cu o medie de 22.8° C. În general, variaţiile de temperatură dintre noapte şi zi sunt de 34 – 35 ° C, iarna şi de 20 – 30° C, vara.
Cea mai înaltă temperatură, de 41.1° C a fost înregistrată în data de 20 august 1945 şi cea mai joasă temperatură de -30°C, în ianuarie 1888.

Zona centrală având cea mai mare concentrare de cladiri, străzi înguste, largi bulevarde şi câteva zone verzi, are o temperatură medie anuală de 11° C, vânt sub 2 m/s , umiditatea de 3-6 %, mai mică decât în alte zone şi cea mai lungă perioadă de vegetaţie, de 220 zile fără ger, pe an.

Zona mediană care cuprinde vechea zona industrială cu mici făbricuţe, gări (Gara de Nord este cel mai mare nod feroviar), este definită printr-un grad mare de poluare, zile cu ceaţă, ploi abundente, câteva zile însorite, având o temperatură medie anuală sub 11° C şi un volum de precipitaţii de 600 mm pe an.

Noua zonă rezidenţială (Băneasa, Floreasca, Tei, Pantelimon, Balta Albă, Berceni, Drumul Taberei), are o temperatură medie anuală de 10.5° C, cu vânturi puternice uneori , cu un grad scăzut de poluare comparativ cu centrul, un grad de umiditate în jurul valorii de 77%, cu frecvente apariţii ale ceţii şi un volum de precipitaţii sub 550 – 600 mm pe an.

Zona periferică este influenţată de construcţiile joase (1 – 2 nivele) cu suprafeţe verzi şi mari zone industriale; această zonă urbană este în mare măsură expusă vântului, valurilor de căldură şi de frig, dar cu contraste mici, o umiditate ridicată şi aer curat. Volumul precipitaţiilor este sub 500 mm pe an.

Istoric

Epoca medievala

Mărturiile arheologice, diferitele unelte descoperite în zona în care este amplasat Bucureştiul astăzi, atestă o vechime de 150.000 ani a aşezărilor omeneşti în această zonă.

Începând din a II-a jumătate a secolului al XIII-lea, teritoriul oraşului de astăzi, ca de altfel întreaga zonă răsăriteană a Câmpiei Române, trece printr-o nouă fază în procesul de dezvoltare, perioadă în care se pun bazele trecerii la stadiul urban al aşezării.

Documentele emise de Cancelaria ţării Româneşti între 1459-1625 consemnează existenţa pe teritoriul de azi al Bucureştiului, a unui număr de 41 de aşezări.

Prima atestare documentară a Bucureştiului datează din secolul al XV-lea (20 septembrie 1459) şi este un act prin care domnitorul Vlad Ţepeş confirmă o donaţie făcută unor mici feudali.
Stabilirea reşedinţei domneşti la Bucureşti în perioada domnitorului Vlad Ţepeş, a avut un rol determinant în evoluţia ulterioară a aşezării.

Astfel, din secolul al XV-lea se înregistrează o dublare a suprafeţei oraşului. Apar cartiere noi ocupate de meşteşugari.

În zona numită azi Sf. Gheorghe erau cuptoarele meşterilor fierari, la Piaţa Unirii – Zona Colţea erau cuptoarele meşterilor olari, iar pe malurile Dâmboviţei se stabilesc tăbăcarii.
În partea de nord a Curţii Domneşti se stabilesc negustorii, cojocarii, croitorii. Principalul vad comercial şi meşteşugăresc devine “Uliţa Mare”, strada Lipscani de azi, atestată documentar din 5 iunie 1589.

Din secolul al XV-lea şi până la sfârşitul epocii feudale, în pofida marilor calamităţi naturale şi a războaielor, oraşul Bucureşti a cunoscut o continuă dezvoltare economică şi socială, devenind unul din principalele centre urbane din sud-estul Europei.

Începând cu secolul al XVIII-lea apar primele manufacturi. În 1764 este atestată documentar o manufactură de ceară. În 1766 apare “fabrica de postav de la Afumaţi”, apoi în 1767 fabrica de hârtie de la Fundeni.
Recensământul din 1811 consemnează în Bucureşti 2981 de persoane care se ocupau cu meşteşugurile şi comerţul.

Epoca Moderna

Revoluţia din 1821 marchează începutul istoriei moderne a Bucureştiului. La începutul secolului al XIX-lea, se poate distinge o structură socio-profesională: meşteşugari, negustori, slujbaşi în aparatul administrativ, clerici, boieri şi slujitori.
După un recensământ din anul 1807, în Bucureşti erau 3523 de prăvălii, iar mai târziu, în anul 1820, sunt consemnate peste 200 de clădiri publice, mai multe pieţe şi grădini publice.
În anul 1830 se înfiinţează “Sfatul Orăşenesc” (Administraţia Publică Locală de azi) şi oraşul este împărţit în cinci zone (sectoare), iar în 1846 este elaborat de primărie, primul Plan de Cadastru al Bucureştiului.
Prin proclamarea independenţei de stat în 1877, Bucureştiul devine capitala României şi, începând cu această dată, cunoaşte o puternică dezvoltare economico-socială. Astfel, recensământul de la 1878 consemnează existenţa în oraş a două turnătorii de fontă, două întreprinderi de obiecte mecanice, 30 de tăbăcarii şi 100 de mori, din care 12 erau antrenate de energia aburului.

În anul 1869 este inaugurată prima linie de cale ferată Bucureşti – Giurgiu, iar în 1870 este pusă în funcţiune linia ferată Bucureşti – Ploieşti – Galaţi – Roman.
Prima gară construită a fost Bucureşti – Filaret (1869), iar apoi s-a construit gara Târgovişte (1870), care ulterior a fost denumită Gara de Nord.
Bucureştiul a constituit în această perioadă şi principalul centru comercial al ţării, primele instituţii apărând în Capitală: Camera de Comerţ şi Industrie (1858), Bursa de Valori Bucureşti (1881), Banca Naţională a României (1858). Sfârşitul secolului al XIX-lea marchează dezvoltarea relaţiilor capitaliste şi realizarea unui sistem bancar prin apariţia unor bănci noi: Marmorosch Bank, Banca Generală a României, Banca de Scont, Banca Românească
Tot în această perioadă s-au făcut lucrări de rectificare şi adâncire a albiei râului Dâmboviţa, lucrări pentru alimentarea cu apa potabilă a Capitalei prin filtrarea apei Dâmboviţei. În 1882 a fost inaugurat iluminatul public electric, iar în 1892 a fost construită uzina electrică Grozăveşti. Punerea în funcţiune a uzinei electrice Filaret (1908) a făcut posibilă în 1894 inaugurarea primei linii de tramvai electric în oraş.

Cea mai prosperă perioadă a Bucureştiului, ca şi a întregii ţări, a fost perioada interbelică. Devenind capitala statului naţional unitar roman, Bucureştiul continuă să fie în perioada interbelică principalul centru industrial, comercial şi financiar al României. Procesul de industrializare în această perioadă se intensifică, Bucureştiul concentrând în 1938 aproximativ 17% din numărul total de întreprinderi cu pondere importantă în economia ţării, acoperind întreaga gama a industriilor din acea perioadă.
Sectorul de stat era reprezentat în aceasta perioadă de întreprinderile: Griviţa, Pirotehnica Armatei, Societatea Comunală de alimentare cu lapte a Bucureştiului, Abatorul, Atelierul S.T.B. şi fabricile de gheaţă.

În anul 1921 s-a dat în folosinţă aeroportul Băneasa, iar în 1931 se înfiinţează Societatea de Transport Aerian “SARTA”, care în 1933 se transformă n “Liniile Aeriene Române” (LARS) şi aparţineau statului.
În 1933 se inaugurează actualul Palat al Telefoanelor, prima centrală telefonică automată funcţionând încă din 1927.
Apar bănci noi: Banca Chrissoveloni (1920), Banca Comercială Italiană şi Banca franco-română (1921).

După planul de sistematizare din februarie 1926, Bucureştiul a fost împărţit din punct de vedere administrativ, într-o zonă centrală şi o zonă periferică . Zona centrală avea patru sectoare , fiecare dintre ele având un consiliu local. Zona periferică a fost constituită în restul teritoriului până la limita forturilor. Comunele cuprinse în această zonă au primit statutul de comunităţi suburbane. Interesele generale ale oraşului şi ale comunelor suburbane erau administrate de Consiliul General, format din 36 consilieri aleşi, 24 consilieri numiţi până la 7 consilieri cooptaţi. Conducerea administraţiei era asigurată de Primarul General, ales de consiliu.
Între anii 1918-1940, Bucureştiul a avut zece primari, unii dintre ei jucând un rol important: Emil Costinescu, Anibal Teodorescu, Dem I. Dobrescu, Alex. Donescu.
Intrarea României în război, în anul 1941, aduce Bucureştiului o perioadă grea, bombardamentele trupelor aliate provocând distrugeri multor clădiri, unele de importanţă istorică, altele obiective industriale.

Epoca Contemporana

Instaurarea după al doilea Război Mondial a “puterii populare” creează condiţiile apariţiei dictaturii comuniste care s-a menţiut până în decembrie 1989. Pentru o perioadă de aproape 50 de ani, democraţia şi economia de piaţă au dispărut în România.   Multe din metodele aplicate atât în domeniul economic, cât şi social au fost împrumutate de la fosta Uniune Sovietică neţinându-se cont de specificul tării şi al Capitalei. Prin naţionalizarea principalelor ramuri industriale, regimul comunist şi-a oferit mijloacele pentru a reconstrui şi dezvolta oraşul.

În aceşti 50 de ani au fost construite, totuşi, multe unităţi industriale noi, blocuri de apartamente şi multe edificii cu caracter socio-cultural. Au apărut “giganţii industriali” şi miile de apartamente “tip cutie de chibrituri”.

Un rol deosebit în această perioadă în economia oraşului, l-a avut industria de construcţii-montaj, numărul de salariaţi crescând de la 39.700 în 1950 la peste 97.000 în 1983.
Având în vedere ca pâna în 1950, principalele ramuri industriale dezvoltate în Bucureşti, erau industria uşoară şi alimentară (57.9%), industria chimică (24.1%),în 1982, chimia reprezenta 55 % din totalul structurii industriale. Ritmul mediu anual de creştere al sectorului industrial a fost enorm şi a implicat costuri uriaşe, asigurând astfel supremaţia capitalei din punct de vedere al producţiei.
Pe lânga întreprinderile naţionalizate în 1948 (Lemaitre devenit Timpuri Noi, Malaxa devenit 23 August) , au fost înfiinţate noi întreprinderi (Policolor, Autobuzul, Danubiana, CIL Pipera). Un rol foarte important în dezvoltarea economică a oraşului l-au jucat construcţiile.

Evenimentele din decembrie 1989 aduc modificări profunde în economia Capitalei, atât din punct de vedere structural (descentralizarea şi forma proprietăţii) cât şi al dinamicii sale.
În 1993, trei ani după căderea regimului comunist (1989), în Bucureşti se concentrau 12.7% din populaţia activă a ţării cuprinzând 385 societăţi mijlocii cu o medie de 1000 angajaţi. Societăţile cu mai mult de 5000 de salariaţi reprezentau la acel moment numai 1.8% din total.

Pe lângă crearea marilor platforme industriale înainte de 1989, numărul blocurilor de locuinţe a crescut astfel încât, dacă între 1945 – 1964 au fost construite 80641 apartamente, numărul acestora a crescut la 446100 apartamente între anii 1965 şi 1984. S-au format noi cartiere ca: Titan – Balta Albă cu 90000 apartamente, Drumul Taberei cu 63000 apartamente, Berceni cu 70000 apartamente, Militari cu 40000 apartamente. Blocurile erau din beton, prost finisate ,oferind spaţiu minim de locuit şi fără să asigure cele mai simple standarde de confort.

Recensământul din 1992 (trei ani de la căderea comunismului) înregistra în Bucureşti un număr de 109194 blocuri cu 760751 apartamente şi un total de 1803635 camere, ceea ce înseamnă o suprafaţă de peste 46.1 milioane metri pătraţi de locuinţă (34.3 metri pătraţi pe apartament).
Bucureştiul este principalul centru politico – administrativ al ţării, aici aflându-se preşedenţia, parlamentul, guvernul, sediile centrale ale celor mai multe partide politice, instituţii culturale şi de învăţământ, instituţii financiare, comerciale, bănci.

Sursa: http://www.pmb.ro/orasul/date_istorice/epoca_contemporana/econt.php