Orasul Livada

Orasul Livada-Satu Mare

Asezare Geografica

Oraşul Livada face parte din judeţul Satu-Mare, judeţ aflat în NV-ul României. Acest oraş se află la intersecţia a două artere importante ale judeţului şi anume:

♦ drumul naţional 1C Cluj Napoca – Dej – Baia Mare – Halmeu şi

♦ drumul naţional 19 Oradea – Carei – Satu Mare – Negreşti Oaş – Sighetu Marmaţiei cu varianta 19A spre punctul de frontieră Petea.

Localitatea se află la limita celui de-al 21-lea km de centrul judeţului, împărţit în două de râul Racta (Egerul Mare) situat între Câmpia Someşului şi cea a Turului, având ca vecini:

♦ comunele Turulung în nord-vest

♦ Oraşu-Nou în sud-est

♦ Medieşu-Aurit în sud

♦ Botizul în vest.

Oraşul Livada este una din localităţile mari ale judeţului atât ca suprafaţă (13,5 km2), cât şi ca număr de locuitori având în componenţa sa localităţile:

♦ Livada ( reşedinţă de oraş )

♦ Dumbrava

♦ Adrian

♦ Livada Mică.

Oraşul se află într-o foarte bună poziţie geografică a judeţului fiind străbătută şi de calea ferată Satu-Mare – Bixad.
Săgeata asfaltată a şoselei dinspre Satu Mare cade perpendicular, în prim planulperdelei vegetale arborescente prin care răzbate pigmentaţia de coral a caselor localităţii Livada. Planul al doilea al decorului este susţinut de Obcinele sinuoase ale Ţării Oaşului, dimineaţa şi seara de un albastru dens, tonic, iar în orele amiezii peisajul montan se relevă privirii, prin filtrul clorofil estompat.
Subaspectul climatic este situată în zona climei temperat – continentale, în care oscilaţiile termice n-au marcat în decursul anilor variaţii prea mari. Temperatura între anii 1896 – 1989 s-a ridicat la media de 9,5° C până la 9,7° C, cu excepţia anului 1979, când în luna mai şi iunie temperatura a oscilat între 33° C şi 34°C. Precipitaţiile în ultimii 10 ani erau de 650 ml/mp, cu excepţia anilor 1965, 1966, 1970, 1974, 1980, când s-au ridicat peste 1000 ml/mp, fiind abundente pe perioada de vară. Vânturile frecvente bat din direcţia sud-est şi sud-vest având o viteză potrivită.

Istoric

Aşezarea Livada este locuită încă din epoca pietrei şi a bronzului, fapt dovedit de urmele materiale descoperite:

♦ în anii 1894 un depozit de bronz compus din topoare de luptăcu disc şi spin

♦ în anul 1966 o spadă a unui luptător al tribului sau chiar al şefului acestuia din secolul al XV-XIV – lea î.e.n

♦ în anul 1960-64 o aşezare a dacilor liberi din secolul al II-IV-lea e.n.

♦ cuptoare de ars ceramică, morminte, podoabe, în sudul satului Dumbrava, aparţine Medieşului Aurit

♦ în anul 1977 o aşezare prefeudală, 20 lăcaşuri de bordeie şi fragmente ceramice

♦ 1978 un vas ceramic din epoca bronzului şi alte urme materiale ca: fragmente ceramice preistorice, obiecte din bronz şi aramă, unelte de muncă din piatră şi silex, greutăţi de dimensiuni mari şi mici, obiecte de uzcasnic şi altele.

Este sigur faptul că pe aceste meleaguri a existat o străveche aşezare, o civilizaţie veche.
Cât priveşte datările consemnate în documentele scrise, localitatea apare în anul 1270, când domeniul feudal este donat de către regele Ungariei, Ştefan al V-lea, unui feudal Mauriciu, pentru seviciile sale credincioase, împreună cu alte domenii. Actul de donare… ,, Ano decentissimo septuagesino quintedecimo Kalendas decembrie requi autem sui anno primo edita posessio nes Sarkuz, Wyaras, Vamfalu, Parlag, et Auas vocatas que condas Benedicti dicti Ur hominis absque heredum solacio defuncti fuissent per ipsum Stethanum regem, indedicto Nicolae, filie Mauricio pre fidelibus eiusdem Servicius perpetuo datas extitisse declarabat … ,,

În anul 1270 înaintea lunii decembrie, ziua a 17-a, regele Ungariei, Ştefan al V-lea în primul an de domnie, donează domeniile feudale Sarkuz, Ujvaros, Vamfalu, Parlag, Oaş, fiind stăpân domn Benedict, care moare fără moştenitor…, fiului Mauriciu Nicolae, pentru serviciile sale credincioase…
Multe monografii pomenesc de existenţa aşezării noastre: Szirmay Antal, ,,Szatmar varmegye fekvese es tortenete, Buda, anul 1810; Dr. Borovszki Samuel, ,, Magyarorszag varmegyei es varosai…, Budapest, 1907; Maksai Ferencz, ,, A kozepkori Szatmar Varmegye…., Budapest, 1940; Arhivele baronului Vecsey; anuarele judeţului Satu Mare şi altele.

Localitatea, până în anul 1932 era împărţită în trei părţi distincte: Sartiuz (Sarkoz); Ujlak care cuprindea satele Livada Mică şi Adrian; şi Dumbrava, fiind cuprinsă până la Medieşu Aurit. Astfel, monografiile mai sus amintite tratează separat fiecare aşezare.
Sarkoz (Sartiuz) se află în zona Turului, având 307 case şi 2145 suflete, din care 1731 maghiari, 288 germani şi 35 ruteni. Din punct de vedere confesional 856 sunt greco-catolici, 750 romano catolici, 480 reformaţi şi 59 evrei. Suprafaţa satului era de 16494 jugăre. Cel mai vechi stăpân datează din 1447 şi era familia Sarkozi. Din 1490 avea doi stăpâni: familia Mauriciu (Morocz) şi familia Bathori. Stăpânul vechi Sarkozi Mihaly în anul 1539 a murit, aflându-se în prizonierat la turci. După moartea sa, fiica Katalin devine stăpânul feudei. În 1576 din nou stăpânul feudei este familia Bathori. Din anul 1610 principele Transilvaniei, Bathori Gabor, donează o parte din feudă lui Kakovzi Istvan. Fiica lui Bethlen Istvan, Bethlen Kata care a fost soţia lui Allbesi Solyom David, stăpâneşte. Din anul 1700 stăpânul feudei devine Sennyei, a cărui fiică Borbala în anul 1746 devine soţia lui Vecsey Laszlo, familia Vecsey devenind stăpâna feudei până în anul 1924. Din acest an prin moştenire, devine stăpân contele Sztaray Mihaly, împreună cu baronesa Vecsey, care rămâne pe loc şi după anul 1944. În toamna anului 1944 părăseşte castelul şi se retrage într-o casă modestă pe strada Laar Vasile, la familia Csuka Nicolae, a cărui soţie a fost cândva servitoarea ei. Moare în anul 1954, fiind ultimul reprezentant al familiei Vecsey, iar contele Sztaray Mihai a luat drumul spre America de sud.
Ujlak (Wlak) se află în apropierea localităţii Sarkoz, în zona Turului, având în componenţă 284 case, în care trăiesc 1702 suflete de naţionalitate maghiară, din care 805 greco-catolici, 499 romano-catolici, 239 reformaţi, 157 evrei. Localitatea se întinde pe o suprafaţă de 4958 jugăre de pământ. Primul stăpân datează din anul 1463 în persoana familiei Wylak, din 1490 stăpânul feudei devine Uilaky Domokos, din 1552 Ujlaky Sebestyen, iar din 1610 Ujlaky Judit, soţia lui Rathonyi Matyas care a însemnat un proces de moştenire asupra localităţii Sarkoz, Adorjan, Kis-Babony (Băbeşti ), câştigând procesul. În anul 1663 stăpânirea feudei se îămparte între Horvath Istvan, Kende Janos, Sandorhazi Ferencz, şi soţia. Din anul 1687 stăpânul feudei devine Seredy Gaspar, apoi fiica sa.
In secolul al XVIII-lea feuda a avut mai mulţi stăpâni, între care se numără Gabanyi, Boronkay, Bathori, Syeokei, Marton, Paraydi şi Bonis. Mai târziu feudele se împart între Egey, Pechy, Murakozy, Terney şi Kerekes. În a doua parte al secolului XIX-lea stăpînul feudei devine Kisselyi Karoly şi Pechi Margit, fiica lui Pechulyfalu şi Pechy Istvan, având o vilă în mijlocul satului, vilă care şi azi se găseşte în acelaşi loc. De la Pechy Margit feuda a fost moştenită în anul 1940 de baronul Kende Zsigmond, cel care a stat în localitate pînă în anul 1956, lucrând alături de argaţii săi, ducînd o viaţă obişnuită, asemenea oricărui alt om din sat. În partea aceasta a localităţii mai aveau feude şi familiile Peterfy şi Weisz.
Adorjan (Szent Adorjan) este un sat mic din câmpia Turului, format din 91 case, 526 suflete, având 1732 jugăre de pămînt, cunoscut din timpul dinastiei Arpadiene, fiind denumit Sfântul Adrian. În anul 1272 regele Ungariei Istvan schimbă teritoriul Adrian cu vila lui Geixidin din Ugocea. Familia Adorjan stăpâneşte feuda, fiind înrudită cu marea familie din Medieşu Aurit Mauriciu ( Morocz ). Din anul 1410 Adorjan Janos a încheiat o înţelegere cu ginerele său Rathonyi Tamas care a moştenit feuda împreună cu puştiul Oltaros Lomey. Din 1466 famila Mariciu devine stăpână. În anul 1486 regele Ungariei Corvin Mathyas donează feuda familiei Rathonyi apoi prin moştenire feuda este stăpânită de familia Sepsy Janos. Din anul 1920 o parte din teritoriul satului este stăpânit de familieaWeisz Ignac.
Livada Mică s-a format în urma reformei agrare din anul 1921 pe un teren nisipos şi neproductiv. Legea votată în anul 1921, din cauza tergiversărilor, nu a fost aplicată numai în anul 1927 când un nr. de 21 de familii din zona Baia Mare, Tăuţii Măgherăuş au sosit şi au întemeiat acest sat. În rândul întemeietorilor se numără familiile: Oiegaş, Breban, Crâncău, Lantoş, Bălan, Ţinta, Săsăran, Sendrei, Belbe, Lazăr, Săuceanu şi alţii. Fiecare familie a fost împroprietărită cu 16 iugăre de pământ şi cu loc de casă.
Dumbrava era o aşezare mică într-o poiană a pădurilor de la Gombaş. După reforma agrară din anul 1921 satul s-a dezvoltat fiind împroprietăriţi aici români maramureşeni. Până în anul 1932 Dumbrava a aparţinut de Medieşu Aurit. Din datele de mai sus se constată că fiecare sat a avut o dezvoltare specifică ocupaţiei locuitorilor diferenţiindu-se mult în evoluţia lor.
După reforma administrativ teritorială localitatea Livada a devenit una din cele mai propspere localităţi din zona aceasta a ţării. Vecinii au unit acest teritoriu şi „poarta Oaşului„ având legături strânse cu bazinul Oaş şi zona subcarpatică
Denumirea de mai sus apare în mai multe documente fiind întărită de informaţii care dovedesc faptul că locuitorii acestor zone au ţinut piept multor invazii (invazia tătarilor) dar în acelaşi timp au sprijinit revoluţia burgezo-democratică din anul 1848 – 1849 şi alte mişcări locale.
A existat o comunitate umană prosperă după cum rezultă şi din edificiile construite şi existente:

♦ castelul feudal

♦ Biserica reformată

♦ clădirea fostei jandarmerii.

Castelul feudal, construit în anii 1760 – 1764 demonstrează priceperea şi hărnicia meşterilor locali, iniţial având două etaje, cu un balcon deasupra, de unde stăpânul avea o imagine globală asupra feudei sale. În anul 1823 fiind iluminat cu făclii cu ocazia unei petreceri castelul a luat foc. Se presupune însă că focul a fost dat de iobagii locali. Castelul a fost refăcut cu un singur etaj, în schimb pe acoperişul clădirii, jgheaburile din faţă erau confecţionate din aramă, terminându-se în două guri de balaur susţinute de un şarpe. Stăpânul a poruncit să fie construit astfel pentru ca răul să fie ţinut departe de castel prin acest animal.

Organizarea administrativ teritorială a localităţilor a jucat un rol important pentru crearea condiţiilor de înflorire economico-socială şi culturală a locuitorilor. Localitatea Livada din cele mai vechi timpuri a suferit mai multe transformări. Dacă analizăm Dicţionarul istoric al Localităţilor din Transilvania, Bucureşti1960, autor Suciu Coriolan, vom descoperi fostele denumiri ale acestei localităţi cum sunt: 1270-Sarkuz, 1490-Saakenz, 1331-Uylak, 1632-Sacerdos, 1739-Wylak, 1789-Sarwzwylak, 1829-Sarkoz-Ujlak. Se poate observa că uneori cele două localităţi formau o singură organizare administrativ teritorială, iar altă dată se scria separat.
Studiind harta militară din anul 1798 se constată că cele trei localităţi Sarkoz, Ujlak şi Adrian figurau cu numele pronunţate azi, înconjurate de păduri şi mlaştini, în timp ce Dumbrava sau Gombas nici nu era menţionată.
Harta localităţii din mijlocul sec. al XIX-lea este o hartă mult mai concretă şi detailată, prin care se observă că satele noastre erau înconjurate de zeci de cătune şi mici aşezări, unde prosperă o agricultură medievală şi creşterea animalelor. Multe din aceste cătune până în anul 1944 au existat şi erau locuite de argaţi, dar odată cu dezmembrarea moşiilor ele au decăzut şi au ajuns pradă oamenilor. Perla cătunelor era Barcolţa, unde se afla şi un castel al vânătorilor, proprietar fiind contele Sztaray Mihaly. Castelul se află la poalele Dealului Negru , deal ce era înconjurat de un gard de 3m înălţime, nepermitând ieşirea din zonă a animalelor sălbatice.
Castelul de la Barkolca dispunea de un trenuleţ mic care transporta buştenii la gara din Livada, transporta vânătorii stăini la vânat şi nu în ultimul rând ducea locuitorii comunei la vie. Gratuit erau duşi cu acest trenuleţ şi elevii şcolilor să stea în mijlocul naturii.

Alte asemenea cătune erau: Viile Prilog, Viile Livezii, Csergodomb, Kakak, Moara de la Kukuk, Majdlesz, Markparasznya, Muzsdaj, Szakadati, Felso Major, Miklos Major, Joszef Major, Uj Major, Felso Malom, Gorbedszeg, Gyergyanos, Verescsarda, Dobrihat şi altele. În jurul cătunelor au existat ciurde mari de vite, păşuni întinse şi bogate, creând posibilităţi deosebite pentru creşterea animalelor cornute şi a cailor mai puţin a ovinelor. Între cele două războaie mondiale au apărut şi alte cătune cum erau cele ale lui Weisz Ignaciu, Weisz Bandi, Kerezsi Janos, Pechi Margit, Klein Vili şi alţii, neavând atât de mare întindere ca cele de mai sus.
În cătune locuiau jelerii, mai târziu fiind numiţi argaţi, cu familii numeroase având fiecare locuinţă pe perioada în care slujea un anumit stăpîn, după care la bătrâneţe tot cu sprijinul stăpânului, îşi construiau o casă mică în sat. În fruntea cătunelor stătea gazda, adică reprezentantul stăpânului, cea care răspundea de tot ceea ce se întâmplă în cătun. Marea majoritate a timpului jelerii o petrecea pe câmp, atât vara cât şi iarna. După anul 1944 cea mai mare parte a cătunelor au fost părăsite ,o parte din ele fiind transformate ăn aşezări mici sau în complexe de creştere a animalelor.

După anul 1932 localitatea Livada a devenit o singură unitate administrativ teritorială, cuprinzând un teritoriu imens de la Botiz până în Oraşu Nou,având o suprafaţă de 16 km². Distanţele între sate erau foarte mici.
După anul 1939 în fruntea primăriei a fost ales primarul Illyes Laszlo şi notarul Dr. Roca Petru. Activitatea lor este legată de construirea noului sediu de primărie şi o şcoală modernă cu patru clase.Azi în clădirea fostei primării funcţionează finanţele locale. Pe baza Hotărârii Guvernului din anul 1958 s-a făcut o nouă organizare administrativ teritorială, din localitatea Livada s-au desprins Viile Prilog, Viile Livezii, Mujdeni şi Păşunea Mare, micşorând teritoriul cu 2,5 km².
Livada din cele mai vechi timpuri avea poştă şi telecomunicaţii, făcând legătura cu centrele mari ale zonei. Clădirea poştei era în capătul comunei la bifurcaţia drumului Dobrihat, aici în permanenţă se aflau opt perechi de cai care asigurau transportul poştei între Livada şi Debreţin. La Livada poşta venea de la Sighetu Marmaţiei. În anii 1950 a fost demolată clădirea şi s-a ridicat o casă particulară a lui Csicsak Iosif. Cu poşta de la Sighet veneau şi pasagerii care făceau câte un popas la Veres Csarda, unde erau servicii cu cele necesare.
De multe ori şi haiducii pădurilor găseau aici un adăpost, atacând călătorii şi deastând poşta şi pasagerii.
Pe lângă poştă funcţiona şi o cooperativă de credit Albina, acordând împrumut iobagilor, argaţilor şi mai târziu ţăranilor pentru a începe o viaţă nouă. Cooperativa avea sediul propriu, azi fiind locuită de familia Kurpe Gerzon.
Înainte şi după era noastră în fruntea comunităţii umane stăteau şefi de triburi, voievozi, regi, împăraţi. Dezvoltarea societăţii umane a atras după sine creşterea rolului conducătorilor, în mod deosebit în epoca feudală. Odată cu apariţia conflictelor, războaielor, unii prin faptele eroice săvârşite s-au ridicat prin ranguri, ajungând în vârful piramidei, dominând viaţa economică, socială şi politică formând oligarhia locală. Satele s-au dezvoltat, ceea ce a atras după sine nevoia unui conducător înţelept. Conducătorii satelor erau inzestraţi cu aptitudini mai mari decât oamenii de rând, câştigând prestigiul în faţa comunităţii. Aşa au apărut notarii şi primarii satelor. La început funcţia de primar era una onorifică, notarul reprezenta statul în viaţa satelor. În anii 1930 alegerea primarilor se făcea cu mari manifestaţii. Erau întotdeauna 3-4 candidaţi, reprezentând diferite grupuri şi interese. Locuitorii satelor se grupau în jurul candidaţilor. În ziua alegerii candidatul punea la dispoziţia alegătorilor băuturi (vinuri), cu care ocazie se discuta tactica alegerilor. După stabilirea tacticii au pornit în grup spre primărie unde notarul aştepta aleţătorii. Candidaţii şi-au expus pe rând gîndurile, după care prin vot deschis a început alegerile, rezultatele erau consemnate de notar. Votarea a fost de mai multe ori repetată până au ajuns la o înţelegere comuna asupra primarului.

După anul 1948 primarii locali nu mai erau aleşi, ci delegaţi de partid, din rândul muncitorimii. Începând din anul 1950 titlul de primar s-a schimbat în acela de preşedinte, iar instituţia a devenit Consiliul Popular, organ menit a aplica politica Partidului Comunist prin punerea în practică a sarcinilor trasate de sus. Între aceşti primari s-au remarcat Crişan Ioan, Petric Ioan, Reiszki Endre, Kallai Jozsef, Pozsnai Bela, Buglyos Pal, Lungu Ioan, Horincar Dumitru şi alţii.
Alegerile erau dirijate de partid, făcânduse mari pregătiri, cu toate că alegerile nu aveau nici o relevanţă întrucât candidaţii nu aveau contracandidaţi. Prezenţa la alegeri de fiecare dată, în mod obligatoriu, trebuia să fie de 99,9%, iar voturile date pentru candidaţi aşişderea. Astfel au fost aleşi ca preşediţi Horincar Dumitru, Megyesi Stefan, Lelenka Istvan, Oiegaş Vasile, Kranyak Ferencz.
După anul 1989 s-au schimbat modalităţile alegerilor, fiind respectate cerinţele democraţiei. Astfel au fost aleşi în funcţia de primar Mierlas Janos şi în anul 1997 Sebesi Janos.
După al doilea război mondial rolul administrativ al Consiliilor Populare s-au schimbat foarte mult, întrucât situaţia economică a ţării era atât de grea încât oamenii duceau lipsă de alimente, îmbrăcăminte. Pentru aprovizionarea maselor de oameni s-a introdus sistemul de distribuire a alimentelor prin tichete. Pe tichete s-a dat ulei ,zahăr, făină.
Ţăranilor le-au fost impuse fel de fel de obligaţii, li s-au impus să cultive fel de fel de produse ca: tutun, mac, etc.
Intelectualităţii locale îi revenea sarcina de a colinda satul în fiecare dimineaţă trimiţând ţăranii la lucru (semănat, recoltat), trebuiau să activeze în circumscripţii electorale pentru propagarea politicii partidului, să facă muncă culturală.

Cadrele didactice erau obligate să formeze brigăzi de agitaţie, care prezentau programe culturale în mod deosebit în timpul secerişului, când ţăranii erau adunaţi cu forţa într-un loc. Căruţa devenea scenă şi cu această ocazie ţăranii fruntaşi erau lăudaţi, iar cei codaşi criticaţi. Pe lângă activităţile culturale, cadrele didactice erau obligate să participe cu elevii la stânsul spicelor de grâu, ca nici un bob de grâu să nu fie pierdut.

Sursa: http://www.primaria-livada.ro/livada_istoricul-localitatii-109.html