Orasul Viseu de Sus

Orasul Viseu de Sus-Maramures

Asezare Geografica

Orașul se află situat la confluența a două râuri, Vișeu și Vaser, la o altitudine de 427 m deasupra nivelului mării, având latitudinea nordică 47 grade și 43 minute și longitudinea estică de 24 grade și 25 minute, având înfățișarea caracteristică orașelor de munte. Se învecinează la NNE cu munții Maramureșului și Republica Ucraina, la SE cu Munții Rodnei și are ca vecini comunele Moisei în partea de SE și Vișeu de Jos în partea de V și Poienile de sub Munte în partea de NV.

Conform datelor primite de la Birourile Urbanism și Amenajare Teritorială și Agricol, suprafața orașului Vișeu de Sus este de 44.306 ha, din care:

• Teritoriu administrativ (ha) : 44.306 – al 2-lea oras ca suprafata din Romania!
• Cuprins în intravilan (ha): 1.487,28
• Suprafață agricolă (ha): 4,7
• Suprafață neagricolă (ha): 42.814,02

Din punct de vedere juridic majoritatea terenurilor au fost retrocedate foștilor proprietari, iar proprietarii care nu au fost despăgubiți în natură au fost despăgubiți în bani.

Relief

Privit în ansamblu, relieful zonei este montan, format dintr-o depresiune înconjurată de dealuri. De altfel, acesta este energic cu pante înclinate, văi adânci și înguste, cu dealuri cu înălțimi ce variază între 400 și 1.042 m (vârful lui Dan). Acestea sunt constituite din roci dure cu alternanțe de argile și șisturi bituminoase.

Dintre toate elementele peisagistice, relieful are contribuția cea mai importantă la alcătuirea cumulului general de motivații turistice.

Pentru turismul actual, existența reliefului montan larg răspândit și diversificat ca structură și fizionomie, înseamnă satisfacerea a cel puțin două cerințe: agrementul și refacerea fizico-psihică. Relieful este resursă de prim ordin pentru orice regiune turistică, prin rolul de suport al celorlalte elemente ale cadrului natural și antropic. Varietatea morfologică a elementelor reliefului, asociată frumuseții peisagistice, evidențiază obiective cu valoare deosebită.

Valea Vaserului este cel mai atractiv traseu turistic al Munților Maramureș, un defileu săpat în masa șisturilor cristaline, separând pe stânga câteva masive cristaline: Prislopașul (1201 m), Grebeni (1594 m)- între Novățși Novicioru, Novicioru (1452 m). Sunt prezente crestele și dyk-urile porfiroide. În nord-est, între Vaserul Superior și graniță, se află o serie de culmi de 1300–1500 m, desprinse dintr-o creastă unitară pe care merge granița, situată la 1500–1700 m, numită Culmea Ștevioara. La nord de cotul Vaserului, între văile Făina și Botizu, se află muntele Șuligu (1688 m). Culmea Toroiaga se extinde de la Vaser până la Valea Țâșlei. Este dominată de eruptiv neogen și cristalin. Masivul principal îl formează Vârful Toroiaga (1930 m), prelungit în est cu Piciorul Caprei (1804 m) și în nord cu Vârful Țiganului (1736 m).

Hidrografie și climă

Râul Vișeu își are izvorul sub pasul Prislop, la 1414m altitudine și se varsă în Tisa lângă localitatea Valea Vișeului la circa 330 m altitudine. Drenează un bazin hidrografic cu o suprafață de 1606 km 2 , desfășurat între Munții Maramureșului în est și Munții Rodnei în sud. Vișeul are o lungime de 80km și până la Borșa-Moisei, se mai numește și Borsa sau Vișeuț. În zona de izvor are o pantă mare, de 20–50 m/km. După pătrunderea în Depresiunea Maramureș își croiește o vale largă cu îngustări locale. Bazinul hidrografic al Vișeului este dezvoltat, în cea mai mare parte a sa, în zona montană 67%, care îi asigură o densitate mare a rețelei hidrografice și o scurgere specifică dintre cele mei ridicate din țară. Datorită precipitațiilor abundente, peste 1000 mm, densitatea rețelei hidrografice are valori de 0,7-1 km/km 2.

În avale de Moisei, bazinul Vișeului devine puternic asimetric, dezvoltându-se cu precădere pe dreapta. Râul Vaser izvorăște din Munții Maramureșului, se formează din izvorul Boului și izvorul Munceii Albi. Are 62 km lungime, este cel mai important afluent al Vișeului cu debit mai mare decât acesta. Vaserul trece peste linia marilor înălțimi dintre Pietrosul Maramureșului și Toroiaga. Drenează o suprafață de 422 km 2,are o lungime de 42 km și un debit mediu de 9 mc/s.

Ape minerale

Valoarea deosebită a acestor bogății naturale este dată de marea diversitate calitativă și cantitativă a mineralizațiilor, precum și de calitățile terapeutice (curative). Apele minerale, datorită compoziției chimice complexe, sunt factori curativi naturali cu o deosebită importanță terapeutică. Apele cu conținut de substanțe minerale și bioxid de carbon sunt ape cu un ridicat nivel terapeutic. Izvoarele minerale din zonă au rezultat în urma unei intense circulații a soluțiilor hidrotermale nu numai în rocile eruptive ci și în masa rocilor cristaline și a rocilor sedimentare eocene.

În zona Munților Maramureșului au fost identificate în peste 20 de puncte: pe Vaser, la Făina, Șuligu, Glimboaca, Novăț, etc. Dintre acestea se remarcă izvorul Șuligu, care are o mineralizație totală de 9,8/l și 2,3 g/l CO₂.

Mai multe izvoare minerale cu ape feruginoase se găsesc în zona orașului Vișeu de Sus și pe Valea Vinului. Izvoarele minerale de pe Valea Vinului și în special izvorul cunoscut sub numele de „Gulaci”, au o mineralizație de 12,7 g/l și o concentrație de 2,26 g/l CO2,. Ele pot fi utilizate cu succes pentru îmbuteliere cât și în scop balnear (au mai fost băi și acum 30-40 de ani), prin amenajări locale.

În cadrul unității depresionare a Maramureșului, de origine tectonică, de baraj vulcanic și de eroziune diferențială și complexă sub aspectul formațiunilor geologice care o compun, există numeroase surse de ape minerale – clorosodice și bicarbonatate, clorosodice – sulfuroase – carbogazoase.

Datorită existenței unei aureole mofetice care înconjoară erupțiunile neogene ale Munților Oaș – Gutâi – Țibleș – Toroiaga, apele subterane sărate, bicarbonatate și sulfuroase din diversele formațiuni limitrofe eruptivului au preluat și caracter carbogazos, prin dizolvarea bioxidului de carbon liber de origine mofetică.

Aria de răspândire a apelor minerale cu conținut de bioxid de carbon liber, coincide în general cu extinderea formațiunilor eruptive aparținând lanțului vulcanic neogen Oaș – Gutâi – Țibleșși a masivului eruptiv izolat Toroiaga, bioxidul de carbon liber din aceste ape fiind legat de manifestările post-vulcanice ale eruptivului neogen.

Faună și floră

Vegetația constituie un element important al cadrului natural, cât și un factor de atracție turistică. Varietatea formelor de relief, particularitățile elementelor climatice, hidrologice ca și natura diferită a rocilor, sunt elemente care au determinat un fond vegetal bogat și variat în Munții Maramureșului. În funcție de relief și altitudine în Munții Maramureșului pot fi identificate următoarele etaje de vegetație:

• etajul colinar;
• etajul montan cu trei subetaje de vegetație:
• montan inferior;
• montan mijlociu;
• montan superior.
• etajul subalpin;
• etajul alpin.

Flora și vegetația reprezintă un interes și o importanță deosebită din mai multe puncte de vedere. Din punct de vedere economic, amintim importanța furajeră, meliferă, medicinală, alimentară, decorativă, etc. Dintre speciile alimentare, culinare, amintim: frăguțe, mure, zmeură, soc, cireș pădureț, ciuperci comestibile. Dintre planetele medicinale, amintim: Betula pendula, Crataegus monogyna, Betonica officinalis, Pinus mugo. Unele plante sunt folosite pentru conținutul lor aromatic. Dintre acestea amintim: Carum carvi, Funingirus communis, Mentha s.p., Oxalis acetosella.

Pajiștile sunt folosite ca fânețe de o singură coasă, pe altitudini mai mari, și de două coase pe coline joase. În zonele de pajiști înalte se pășunează începând din primăvară până la toamnă.

Fauna golurilor alpine

Este săracă în specii datorită condițiilor vitrege de viață (temperaturi scăzute, vânturi puternice). Mamiferele sunt reprezentate de specia cea mai caracteristică golurilor alpine – capra neagră (Rupicapra rupicapra). Deși specifică etajului alpin, ea coboară mai ales iarna în jnepenișuri și pătrunde în molid în căutarea hranei. În Munții Maramureșului sunt doar câteva exemplare, la fel ca și marmota de munte, fiind repopulată începând cu anul 1965. Arifauna alpină este reprezentată prin acvila de stâncă (Aquila cheysaetas), tisa alpină (Anthus apinoletta), brumărița (Prunella collaris), rața sulițar (Anas acuta). Dintre reptile, vipera comună (Vipera berus) și șopârla de munte (Lacecta vivipara) sunt prezente în zonele cu stânci calcaroase. În pajiște e prezentă broasca roșie de munte (Rona tempozozia). Trebuie menționat prezența cândva pe aceste meleaguri a zăganului, a vulturului negru și a vulturului sur.

Fauna zonei forestiere

Este foarte bogată și variată, cuprinzând un număr mare de specii de interes cinegetic. Fauna pădurilor de rășinoase este reprezentată prin: urs (Ursus arcalos), lup (Canis lupus), mistreț (Sus scrofa), iar dintre păsări amintim: cocoșul de mesteacăn (Lirurus tetrix), cocoșul de munte (Tetrao uragallus), ciocănitoarea cu trei degete (Picoides trydactiylus), forfecuța galbenă (Loxia curvirosta), pițigoiul de brădet (Parus ater), pițigoiul de creastă (Parus cristatus), mierla gulerată (Turdus torquatus), etc. sunt specii caracteristice pentru pădurile de conifere.

Fauna pădurilor de foioase

Este deosebit de bogată. Pădurea reprezintă adăpostul preferat al mamiferelor sălbatice de interes cinegetic. Astfel amintim: cerbul carpatin (Cervus Elaphus), vulpea (Vulpes vulpes), jderul de pădure (Mortes mortes), jderul de piatră (Mortes foina), veverița (Scirus vulgaris), hermelina (Mustella ezminea), nevăstuica (Mortella mirolis), etc. Arifauna pădurilor mixte este bine reprezentată prin specii ca: huhurezul, mare (Steix ulalensis), gaița (Garullus glandacius), porumbelul de scorbură (Calumba aenas), etc. Aici cuibăresc și majoritatea răpitoarelor, ca. uliul păsărar, uliul porumbar, șorecarul comun, șoimul (Pernis apivarus), acvila țipătoare mică (Aquila pomarina). Acolo unde locul pădurilor a fost luat de fânețe naturale, terenuri arabile și livezi, sunt prezente: potârnichea (Perdix perdix), fazanul comun (Phasianul colchicus), prepelița (Coturnix coturnix).

Fauna apelor de munte este reprezentată prin lostriță (Hucho hucho), în apele Vișeului și Vaserului, păstrăvul curcubeu (Salmo irideus), lipanul (Thymalus thymalus), știuca (Esox lucius), babetele (Cottus poecilopus), clenuștețul dungat (Leuciscus sonffia agassizi).

Istoric

Orașul Vișeu de Sus, după cei mai mulți autori de monografii, este atestat documentar din 2 februarie 1365. Această primă menționare a Vișeului ca localitate apare în diploma regelui maghiar Ludovic de Anjou. După alți autori, localitatea este atestată din anul 1549, cu denumirea de „Vișeul Nou” sau „Între Râuri”, fiind situată la confluența celor două râuri – nume întâlnit până la începutul secolului XX.

În anul 1373 se marchează hotarul Vișeului cu Borșa, în anul 1385 apare Vișeul inferior (de Jos). Anul 1453 este anul în care Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei și guvernatorul Ungariei, dăruiește Vișeul celor 3 cnezi Ștefan, Petru Mândru și Nan (Nașcu) cât și fraților lor.

Evoluția actualului oraș începe după anul 1770, când se înființează la Vișeu și Borșa centre forestiere cu muncitori – coloniști țipțeri – din Zips, aduși la Vișeu din ordinul împăratului Iosif al II – lea al Austriei.

În anul 1743 la Vișeu de Sus se stabilesc mineri din Saxonia și înființează exploatări de minereuri. În anul 1773 se înființează la Vișeu un centru de exploatare forestieră, colonizat cu șvabi din Zips.

În 1775 se stabilesc la Vișeu familii germane venite din Austria (Salzburg și Tirol). Între anii 1776 – 1794 vin primii coloniști din Salzkammergut. În 1778 sosesc alte 25 de familii din Gmunden, majoritatea cu mulți copii. În anul 1780 se fac primele construcții de către cei sosiți, cum ar fi: prima moară în partea de est a orașului; începe construcția digului mai sus de Măcârlău, dig care va fi terminat în 1784, an în care alte familii din zona Bavariei se stabilesc la Vișeu de Sus.

În anul 1788 se înființează școala elementară a vistieriei din Vișeu de Sus, iar în 1790 se construiește stăvilarul de la Făina și se înființează parohia romano – catolică la Vișeu. În 1798 se deschide prima școală generală. Activitatea țipțerilor se materializează și prin prima fabrică de cherestea (construită în anul 1809), prin magazinul statal (depozit) construit în 1817. În perioada 1809 – 1810 se populează și se formează cartierul Țipțerai.

Numărul populației de origine germană și austriacă a crescut permanent, după cum rezultă din documente. La recensământul din 1977 sunt consemnați 3430 de germani în orașul Vișeu. Aduși la Vișeu ca muncitori forestieri în primul rând, chiar dacă primii veniți lucrau ca muncitori în exploatări miniere, între țipțeri și stat exista o înțelegere, un regulament de serviciu, cu efectul unui contract de muncă. De la vârsta adolescenței – 14 ani – băieții își începeau munca în pădure.

Pe Valea Vaserului, țipțerii plantau molid, aveau grijă de pepiniere, defrișau păduri, trimiteau plute pe apă la vale până la Sighet, Vișeu și Borșa, construiau plute pe apă, construiau drumuri și poduri de lemn. La muncile mai ușoare ajutau și femeile. Cea mai grea și murdară muncă era tăierea pădurii și curățirea trunchiurilor de molid, iar cea mai tentantă pentru bărbați era plutăritul.

Dat fiind timpul foarte îndelungat pe care muncitorul trebuia să-l petreacă în pădure, întemeierea unei așezări pe Valea Vaserului a apărut ca o necesitate. Așezarea de pe Vaser reprezintă cea mai strânsă legătură cu istoria și cu tradiția actualilor țipțeri. În acest spațiu al Văii Vaserului își au originea povestirile țipțerilor, personaje fantastice – fata pădurii, omul alb, piticul pădurii.

Poveștile acestei etnii și amintirile bătrânilor, ca și documentele stau mărturie despre o viață grea, primitivă a acestor oameni în trecut. După anul 1868 maghiarizarea forțată i-a afectat mult pe țipțeri, unii fiind nevoiți la acea vreme să-și schimbe numele cu altele de rezonanță maghiară. Cu românii, țipțerii au trăit în înțelegere, fiind uniți, între altele, și datorită sărăciei, nivelului scăzut de trai și persecuțiilor stăpânirii străine.

În Vișeu de Sus, exploatarea lemnului are o vechime care se confundă cu vechimea orașului. Chiar și legenda spune că în urmă cu poate mai mult de o mie de ani un tată și cu fiul său s-au dus să taie lemne din pădure. Nefericirea a făcut ca un lemn să-l lovească mortal pe fiu. În memoria fiului său, tatăl a construit pe acest loc o biserică. În jurul bisericii s-au făcut mai apoi case și astfel capătă contur o așezare umană care s-a numit, la început, „Între Râuri”, pentru că se întindea între râul Vișeu și Vaser, iar apoi i s-a spus Vișeu de Sus.

Odată cu venirea coloniștilor germani se intensifică exploatarea pădurilor. Tot mai atractive devin aceste meserii care aduceau un oarecare venit și un alt statut social locuitorilor, pe lângă vechea lor ocupație de crescători de animale.

Lemnele erau tăiate de sus cu topoarele, „corhănite” pe jgheaburi cu apă la vale, adunate în stăvilare la Măcârlău și Făina, iar de aici, formate în plute, erau duse pe apa Vaserului și mai departe pe Tisa. Multe din obiceiurile coloniștilor țipțeri au fost preluate și de români. La pădure se lucra toată săptămâna, numai sâmbăta se cobora la vale, uneori pentru cei ce locuiau departe, perioada de lucru se prelungea la 2–3 luni. Butinarii (lucrătorii forestieri) dormeau în cabane numite „finlandeze”, aveau focul în mijloc, iar paturile erau aranjate radial pentru a se putea încălzi mai ușor și pentru a-și usca hainele pe timp de iarnă. Astăzi de pe Valea Vaserului lemnul se transportă pe cale ferată îngustă.

Sursa: Wikipedia