Breaking News
Home » Staţiuni » Staţiuni Balneoclimaterice » Sibiu » Statiunea balneoclimaterica Ocna Sibiului
GEKO's WorkGroup Inc.
ocna_sibiului_3_58712500

Statiunea balneoclimaterica Ocna Sibiului

Statiunea balneoclimaterica Ocna Sibiului-Sibiu

 

Descriere

Ocna Sibiului este o stațiune turistică situată în județul Sibiu, în sudul Depresiunii Colinare a Transilvaniei (nord-vestul Depresiunii Sibiu) la 15 km nord de Sibiu, pe valea pârâului Vișa, într-o regiune înconjurată de păduri de stejari seculari și cu un subsol bogat în sare. Prima stațiune balneară a fost înființată aici în anul 1845 și, de atunci, Ocna Sibiului și-a atras renumele datorită lacurilor heliotermice formate pe locul unor vechi mine de sare surpate.

Pe masivul de sare se află mai multe lacuri sărate (foste ocne prăbușite). Multe dintre ele au o concentrație de sare de 260 grame/litru. Lacul Avram Iancu (fosta mină “Grosse Grube”, “Ocna Mare”), cu o adâncime de 132,5 m, este considerat cel mai adânc lac antropogen din țară.

Climatul temperat, aerul bogat in aerosoli, temperatura anuală mult peste media din această parte a țării și recentele renovări ale ștrandului, au adus din nou stațiunea la faima din trecut.

Ocna Sibiului prezintă și interes arheologic, aici fiind descoperite unelte din epoca bronzului (1900-800 î.C.), care sunt expuse la Muzeul Brukenthal din Sibiu.

Date geologice

Zăcămintele de sare din Transilvania (exploatate sistematic în cursul vremii la Ocna Dejului, Sic, Cojocna, Turda, Ocna Mureș, Ocna Sibiului și Praid) s-au format cu 13,5 milioane de ani în urmă, într-o mare cu adâncime redusă și sub un climat tropical, foarte cald. Etajul geologic respectiv corespunde miocenului mediu. Stratul de sare se întinde pretutindeni în subsolul Transilvaniei, având o grosime medie (originară) de circa 400 m. Straturile groase de sedimente depuse ulterior deasupra orizontului de sare au apăsat cu o greutate imensă stratul maleabil și plastic de sare, care a căutat zone mai slabe ale scoarței terestre la marginea Transilvaniei, unde s-a ridicat sub forma unor ciuperci cu înălțimi de peste 1.000 m, ajungând de multe ori chiar până la suprafața pământului (cazul localităților cu vechi exploatări de sare menționate mai sus). Cupola masivului de sare de la Ocna Sibiului are forma unei elipse cu axa mare de 1,3 km si axa mică de 0,6 km. Deși sarea de la Ocna Sibiului a constituit obiectul unor îndelungate exploatări miniere (din perioada romană, până în anul 1932), adâncimea masivului nu se cunoaște până în prezent, fiind apreciată la cca 1,0 – 1,2 km.

Salina Ocna Sibiului

Zăcământul de sare a fost exploatat încă din timpul romanilor, continua exploatare ducând la formarea unor mari caverne subterane, care, prin prăbușirea lor, au format următoarele lacuri: Horea, Cloșca, Crișan, Pânzelor-Inului (Ocna Iosif), Lacul fără fund (Ocna Francisc), Avram Iancu (Grosse Grube = Ocna Mare), Ocnița (Kleine Grube = Ocna Mică), Sf. Ion (Ocna Sf. Ion = Ocna Ioan Nepomuk), Poporului, Dulce, Brâncoveanu, Mâțelor, Vrăjitoarelor, Sf. Ignat, Trestiilor, Austel. Zece lacuri conțin apă sărată, patru lacuri apă dulce. Două lacuri au dispărut în ultimele decenii, prin colmatare (Lacul Trestiilor și Lacul Austel).

În epoca romană modul de exploatare a sării a avut un caracter sezonier (din primăvară, până înspre toamnă), implicând însă asigurarea nevoilor generale ale statului pe durata unui întreg an calendaristic. Prin sarea sa, Dacia era cel puțin tot atât de importantă imperiului roman, cât pentru resursele ei de aur. Romanii lucrau numai la suprafață, în gropi patrulatere, până la o adâncime de 12-15 m, de unde sarea se putea scoate ușor pe punți alunecoase și cu aparate simple de ridicat, după care o părăseau și începeau alta. Așa au extras romanii sarea peste tot în Ardeal, iar excavațiile părăsite au devenit lacuri.

În anul 1767 mineralogul iezuit Joanne Fridvaldszky a descris pe scurt vechea ocnă Francisc.

„Lacul fără fund”, cu o suprafață de 0,2 ha, a fost declarat rezervație naturală. Acest lac are o adâncime de 34,5 m, un diametru de 50 m, o formă ovală și a luat naștere din prăbușirea în anul 1775 a ocnei Francisc.

În anul 1780 la Ocna Sibiului existau după Johann Fichtel următoarele ocne ogivale de sare:
– “Die grosse Grube” (“Ocna Mare”): 124 m adâncime, 200 m perimetru bazal.
– “Die kleine Grube” (“Ocna Mică”): 110 m adâncime, 169 m perimetru bazal.
– “St. Nepomuceni” (“Ocna Sf. Nepomuk“): 34 m adâncime, 36 m perimetru bazal.
– “St. Josephi” (“Ocna Sf. Iosif”): abia începută.

Despre ocnele de sare active sau inactive de la Ocna Sibiului a relatat în detaliu František Pošepný în anul 1871.

În anul 1896 la Ocna Sibiului era deschisă o singură ocnă de sare, deservită de un crivac de suprafață, acționat de 8 cai.

Ultima mină de sare de la Ocna Sibiului, ocna Sf. Ignat, a fost închisă în anul 1931.

Tehnica de deschidere în trecut a ocnelor de sare din Ardeal

Înainte de deschiderea unei noi ocne de sare în Ardeal , se făceau deobicei foraje de explorare. Dacă până la adâncimea de 36 m (18 Klafter = 18 stânjeni) nu se intercepta sarea, se renunța la proiect, din cauza adâncimii prea mari a puțurilor. Ideal era ca solul să aibă o grosime de max. 10-12 m (5-6 stânjeni). La un rezultat pozitiv al primului foraj, se executa un al doilea, la o distanță de 6 m (3 stânjeni) de primul, pentru stabilirea exactă a grosimii stratului acoperitor deasupra celui de al doilea puț. Al doilea puț se amplasa preferențial la aceeași cotă cu primul sau cu max. 4-6 m (2-3 stânjeni) diferență de nivel față de primul puț. Un puț era rezervat pentru intrarea și ieșirea minerilor din ocne (cu ajutorul unor frânghii de cânepă), iar celălalt puț pentru extragerea sării din subteran. Puțurile se săpau cu profil patratic, fiecare latură având 2,8 m (9 pași; 1 pas = 0,3 m) până la o adâncime de 4 m (2 stânjeni) sub contactul steril-sare, după care se lărgea treptat pe următorii 4 m (2 stânjeni), cu profil tot patratic. Aici se făcea așa-numitul “fundament”, din bârne de lemn incastrate în sare, pe care se sprijinea întregul puț. Apoi se arma puțul, de jos în sus, la început cu un amestec de argilă, pleavă și lână de oaie (pentru impermeabilizarea pereților), după care cu bârne (grinzi) de lemn. Grosimea armăturilor era de 0,3 m (1 pas), astfel ca profilul efectiv al puțului se reducea în final de la 2,8 x 2,8 m la 2,5 x 2,5 m. De la nivelul steril-sare în jos pereții se căptușeau cu piele de bivol, care împiedeca contactul direct al apei cu pereții de sare. Apa care picura totuși în mină era captată și scoasă la suprafață. De la nivelul “fundamentului” în jos se săpa cu profil tot mai lărgit, conic, așa că după alți cca 8 m (4 stânjeni) cele 2 puțuri alăturate se uneau. De aici, mina lua o formă conică-ogivală cu secțiunea pe cât posibil circulară (care nu se realiza practic decât rar). Mina se declara gata pentru exploatare numai după ce un agent al administrației salinei, stând pe un bulgăre de sare în mijlocul ocnei, nu mai putea atinge tavanul ocnei cu ciocanul. Din acest moment, salariul tăietorilor de sare scădea de la 4,5 creițari (4,5 Kreuzer) pentru fiecare bloc de sare, la obișnuitul tarif de 1,5 creițari. Ocna era dată atunci oficial în funcțiune, primind totodată un nume. Costurile de deschidere ale unei ocne de sare se ridicau de obicei la peste 5.000 florini (guldeni) de argint.

Sursa: Wikipedia

About GEKO

TOTUL în viaţă are un sens... NIMIC din ea nu se petrece întâmplător...

Check Also

img641

Statiunea balneoclimaterica Voineasa

Statiunea balneoclimaterica Voineasa-Valcea   Voineasa este o staţiune permanentă de importanţă naţională situată pe Valea …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.