Oras de resedinta Municipiul Suceava

Oras de resedinta Municipiul Suceava-Suceava

Asezare geografica

Municipiul Suceava se află în extremitatea nord-estică a României, în Podișul Sucevei, subdiviziune a Podișului Moldovei, la o altitudine medie de 325 metri. Localitatea se găsește la intersecția drumurilor europene E85 și E58, la distanțele de 432 km pe șosea și 450 km pe calea ferată de capitala țării, București.

Municipiul Suceava este reședința și totodată cel mai mare centru urban al județului cu același nume, fiind localizat în partea central-estică a sa. Localitatea a fost declarată municipiu în anul 1968, fiind cel mai vechi municipiu dintre cele cinci care se găsesc pe teritoriul județului Suceava: Suceava (1968), Fălticeni, Rădăuți, Câmpulung Moldovenesc (1995) și Vatra Dornei (2000). De asemenea, Suceava reprezintă de departe principalul centru economic, social, politic și cultural al județului.

Orașul (cu excepția cartierului Burdujeni) se află în regiunea istorică Bucovina, fiind localitate de frontieră austro-ungară și al doilea centru urban al Bucovinei ca mărime și importanță după capitala Cernăuți.

Localitatea este situată pe cursul râului Suceava, afluent de dreapta al Siretului, la distanța de 21 km de vărsarea în Siret (lângă orașul Liteni) și 149 km de locul de izvorâre (Masivul Lucina din Obcina Mestecănișului). Râul separă vechiul oraș Suceava de cartierele suburbane Burdujeni și Ițcani și a determinat în timp configurația neobișnuită a reliefului urban al Sucevei, care include zone de deal (cu platouri și versanți), zone de luncă și două crânguri: Zamca și Șipote – ambele localizate în granițele orașului.

Teritoriul municipiului Suceava are o suprafață de aproximativ 52 km² și se învecinează cu următoarele localități:

• comuna Șcheia – la vest;
• comuna Moara – la sud-vest;
• comuna Ipotești – la sud-est;
• orașul Salcea – la est;
• comuna Adâncata – la nord-est;
• comuna Mitocu Dragomirnei – la nord;
• comuna Pătrăuți – la nord-vest.

Relief

Municipiul Suceava este situat în platforma Suceava-Bosanci, parte componentă a Podișului Sucevei și care face parte din Podișul Moldovei.

Aspectul caracteristic al reliefului Sucevei este cel al unui vast amfiteatru, cu deschidere spre valea râului Suceava, cu înălțimea maximă de 435 metri (dealul Țarinca) și cea minimă de 270 metri (în zona albiei râului Suceava).

Relieful din zona orașului și din împrejurimi este foarte variat, cu o fragmentare sub formă de platouri, coline (cueste) și dealuri (Zamca – 385 metri; Viei – 376 metri; Mănăstirii – 375 metri; Țarinca – 435 metri) separate de văile râurilor și pârâurilor: Suceava, Șcheia, Târgului, Bogdana, Mitocu și Morii.

Orientarea generală a interfluviilor, cât și a văii Sucevei este nord-vest – sud-est, conform structurii geologice cu caracter monoclival. Pantele reliefului se prezintă destul de variat. Majoritatea lor, aproximativ 60% din suprafața teritoriului, sunt sub 3°, 25% din teritoriu cuprinde pante între 3° și 10°, iar 15% din teritoriu are pante peste 10°.

Principalele unități de relief din orașși din zona înconjurătoare, de vârstă cuaternară, pot fi clasificate în trei mari grupe:

• platourile, larg vălurite, reprezentate prin dealul Zamca și dealul Cetății; cele sub formă de coline se întâlnesc numai în partea de sud-est a orașului;
• versanții deluviali (circa 25% din suprafață), apăruți ca urmare a dinamicii active a proceselor geomorfologice (alunecări de teren, eroziuni areolare și liniare), se întâlnesc mai ales în bazinul superior al văii râului Târgului, pe versanții de vest și sud-est ai dealului Zamca și pe versantul drept al Sucevei;
• șesurile aluvionare, modelate sub forma unor trepte, au un caracter îmbucat.

Ele s-au detașat ca trepte prin adâncirea succesivă a albiei Sucevei astfel:

• o treaptă între 0 și 2 metri, inundabilă;
• o treaptă mai înaltă între 2 și 4 metri, inundabilă periodic;
• ultima treaptă între 4 și 7 metri, cea mai înaltă a șesului.

În afara acestor trei trepte ale șesului se mai pot delimita încă șase terase:

• terasa de 20–25 metri, în zona fostului abator Burdujeni;
• terasa de 60–70 metri, dealul Burdujeni;
• terasa de circa 100 metri, dealul Viei și dealul Mănăstirii;
• terasa de 130–140 metri, dealul Velniței;
• terasa de 150–160 metri, dealul Țarinca;
• terasa de 180–190 metri, dealul Căprăriei.

Hidrografie

Teritoriul județului Suceava aparține în întregime bazinului hidrografic al Siretului. Râul Suceava, principala apă curgătoare din perimetrul municipiului cu același nume, creează în dreptul orașului o albie largă, un culoar de 1,5 km lățime, în cea mai mare parte neinundabil, ca urmare a măsurilor de îndiguire și protejare a întregului spațiu afectat zonei industriale și de agrement. De-a lungul timpului, râul Suceava a suferit deplasări succesive către sud și sud-vest, lăsând în partea opusă vechi albii sub formă de terase.

Un rol important atât în evoluția văii principale, cât și a celor afluente l-au avut procesele geomorfologice de modelare a versanțiior. Râul Suceava primește pe partea dreaptă pâraiele Șcheia și Târgului, cu versanți asimetrici, iar pe stânga Mitocu, Bogdana și Morii. Apele stătătoare, sunt, în general, puțin răspândite, ele fiind recente creații artificiale (lacul de acumulare de la Dragomirna, iazurile de la Fetești, Moara, Bunești sau Siminicea).

Geologie

În fundamentul orașului, la adâncimea de 1500 metri, se găsește scufundată marea unitate geostructurală a Platformei Ruse, acoperită de depozite sedimentare necutate, de vârstă paleozoică, mezozoică și terțiară, cele mai noi straturi care alcătuiesc relieful actual fiind de vârstă sarmatică și cuaternară.

Structurile depozitelor sarmatice (gresii și calcare oolitice) reflectă regimul de platformă. Straturile sunt necutate, cu o ușoară înclinare sub 1° de la nord-vest către sud-est. În zona vetrei orașului relieful este și mai nou, el fiind în întregime de vârstă cuaternară.

Râul Suceava a constituit agentul principal de modelare al reliefului. Structura geologică de platformă se reflectă în mod evident în relief prin formarea de creste, văi subsecvente (Șcheia, Târgului), văi cu caracter reconsecvent (Suceava) și prin platouri și coline cu caracter structural (zona Cetatea Zamca, zona Cetatea de Scaun a Sucevei) și cu aspect etajat.

Soluri

Solurile din raza orașului intră, în general, în categoria celor de silvostepă, solurile cernoziomice levigate fiind specifice zonei. Aceste soluri par o formă relictă, corespunzătoare unei epoci mai secetoase din trecut, dat fiind faptul că sunt soluri tipice de silvostepă. Ele sunt cele mai fertile soluri din zonă, folosite la cultura cartofului, sfeclei de zahăr și a cerealelor.

Pe terasele superioare ale Sucevei se găsesc soluri cenușii de pădure, cu o fertilitate mai scăzută. În lunca Sucevei există soluri aluvionare, formate din depozite fluviale de pietrișși nisip, utilizate, în parte, pentru cultura legumelor și a cartofului.

Climă

Din punct de vedere climatic municipiul Suceava se găsește în zona climatului temperat-continental de dealuri. Există anumite caracteristici ale mediului înconjurător care influențează clima orașului, precum:

• altitudinea, gradul de fragmentare și de orientare a versanților etc.
• peisajul urban, alcătuit din blocuri cu încălzire centrală, străzi pavate, unități industriale etc. Acestea au determinat existența unor deosebiri microclimatice între diferite puncte ale orașului (centru, Obcini, zona Ițcani-Gară, zona Mănăstirii Zamca, zonele Burdujeni-combinat, Burdujeni-Centru și Burdujeni-Sat).

Evoluția vegetației confirmă și ea existența deosebirilor microclimatice dintre diferitele zone ale orașului, diferența de producere a fenofazelor fiind de:

• două până la trei zile, între centru și zona Zamca;
• trei până la cinci zile, între centru și Șcheia;
• două zile, între centru și dealul Cetății.

Floră

În împrejurimile orașului se găsește atât vegetație specifică zonei dealurilor, cât și cea caracteristică zonei de luncă. Suceava și teritoriul înconjurător aparțin în întregime zonei pădurilor de foioase care, mult reduse în decursul vremurilor, au căpătat un aspect discontinuu. În prezent, din vechiul codru au rămas împădurite doar masivul Dragomirna și dealul Ciungilor-Ilișești.

Subarboretul acestor păduri este format din lemn câinesc (Ligustrum vulgare), măceș (Rosa canina), sânger (Cornus sanguinea), corn (Cornus mas), alun sălbatic (Corylus colurna), soc (Sambucus nigra) etc. Răspândirea în trecut a pădurilor este atestată și de o serie de fitonime ca: Dumbrăveni, Ipotești, Lisaura, Plopeni, Salcea, Tișăuți și altele.

Vegetația de luncă a Sucevei cuprinde plante hidrofile lemnoase (salcie, răchită, plop, arin) și ierboase (rogoz, pipirig, izmă, piciorul cocoșului etc). Pe teritoriul municipiului și în împrejurimi se găsesc și plante rare, veritabile monumente ale naturii, ocrotite de lege. Astfel, la circa 9 km de orașși la 1 km lateral de drumul european E85 se află rezervația floristică Ponoare unde există dediței (Pulsatilla patens și Pulsatilla montana), rușcuța de primăvară (Adonis vernalis), frăsinei (Dictamnus albus), stânjenei (Iris coespitosa și Iris sibirica), bulbuci (Trolius europaeus) etc.

Tot în apropiere de Suceava, la 6 km de oraș, pe teritoriul comunei Moara, se află rezervația floristică de la Frumoasa, mai mică decât cea de la Ponoare, cu specii asemănătoare, dar și cu alte plante rare, printre care vinețelele (Centaurea marclialliana).

În Parcul Profesor Ioan Nemeș din centrul orașului, langă Muzeul de Științele Naturii, se află un exemplar de fag roșu (Fagus sylvatica v. antropurpurea).

Pătura erbacee specifică zonei cuprinde în special pirul (Agropyron brandzae) și iarba grasă (Portulaca oleracea). De asemenea, se bucură de condiții bune de dezvoltare cerealele, plantele tehnice și legumele. În lunca Sucevei există o zonă cu sere, care ocupă o suprafață destul de însemnată, iar pe versanții dealurilor din împrejurimi se află de livezi cu pomi fructiferi.

Faună

Diversitatea condițiilor fizico-geografice din zonă se reflectă și în cadrul lumii animale prin varietatea de mamifere, mai ales ierbivore, precum și prin numeroasele păsări.

În pădurea de la Pătrăuți trăiește o colonie de cerbi (Cervus elaphus), iar în cea de la Mihoveni sunt mulți fazani (Phasianus colchicus). Interes cinegetic în zonă mai prezintă iepurele (Lepus europaeus), căprioara (Capreolus capreolus), vulpea (Canis vulpes) și mistrețul (Sus scrofa), care populează pădurile din apropiere.

Dintre păsări predomină grangurul (Oriolus oriolus), botgrosul (Coccothraustes coccothraustes) și sitarul (Scolopax rusticola).

Apele din zonă sunt populate cu mreană (Barbus jluviatilis), clean (Leuciscus cephalus), lipan (Thymolus thymolus), scobar (Chonarostoma nasus) și crap (Cyprinus carpio).

Sursa: Wikipedia

Istoric

Descoperirile arheologice atestă, pe locul actualului oraş, existenta unor aşezări ale dacilor liberi. Ele au fost locuite începand cu cea mai veche perioadă a societăţii omeneşti, paleoliticul. Săpăturile din preajma Cetăţii de Scaun au confirmat o veche aşezare din perioada neoliticului timpuriu, de acum 7000 de ani, de tipul culturii Criş.

Din epoca bronzului (mil. II î.Hr.) s-au găsit două morminte în cutie de piatră, descoperite în partea de Vest a oraşului. Există şi alte dovezi ale existenţei aşezărilor omeneşti din epoca fierului, primul mileniu î.Hr.
Pentru primele secole ale erei noastre, s-au descoperit vestigii ale dacilor liberi, pe malul stâng al pârâului Scheia, din sec.II – III e.n., care prin tipul locuinţelor, tehnica ceramicii – dovedesc vechi tradiţii dacice precum şi influenţa civilizaţiei romane. (Din aceeaşi perioadă existând şi azi un cimitir în zona străzii Ana Ipătescu).

Din vremea migraţiei popoarelor datează vechile aşezări săteşti, care în sec.XIV-lea se grupează în partea de Est a actualului oraş, aici constituindu-se primul nucleu al viitorului oraş medieval.

Transformarea aşezării rurale în aşezare urbană îşi atinge apogeul în sec. XIV-lea, fapt ce l-a determinat pe Petru I Muşat (1375-1391) să-şi schimbe reşedinţa sa domnească de la Siret la Suceava care devine astfel pentru mai bine de două secole, capitala Moldovei (din 1388 – 1566). Atunci s-au ridicat curţile domneşti şi biserica Mirăuţi (prima catedrală mitropolitană) şi Cetăţile Şcheia şi Cetatea de Scaun.
Timp de două secole XV – XVI, Suceava a ocupat un loc de prim plan în istoria oraşelor Moldovei, fiind cel mai important centru al producţiei de mărfuri si al schimbului intern si extern, aici aflându-se vama principală a tării, pe unde erau obligate să treacă toate caravanele de negustori.

Apogeul strălucirii Sucevei este atins însă în vremea marelui domnitor Ştefan cel Mare (1457-1504), acesta acordandu-i o atenţie sporită, consolidând Cetatea de Scaun, Curtea Domnească, adăugând noi şi importante construcţii în oraş, îngrijindu-se de dezvoltarea sa economică şi culturală.

În vara anului 1476, ambiţiosul Mohamed II şi-a încercat norocul sub zidurile cetăţii, dar dârza rezistenţă a moldovenilor i-a frânt voinţa victoriei şi l-a silit să se retragă în mod ruşinos. Ştefan făcuse din Suceava un punct strategic al sistemului său de apărare. În 1497, 21 de zile şi nopţi în şir, tunurile leşilor au bătut în ziduri, dar acestea au rămas neclintite. Niciodată cetatea n-a fost cucerită prin forţa armelor.

Urmaşii lui Ştefan cel Mare – Bogdan cel Orb, Ştefăniţă Vodă, dar mai ales Petru Rareş, au continuat politica înaintaşilor, contribuind la ridicarea nivelului de dezvoltare economică, artistică şi culturală a Sucevei.
La 21 mai 1600, armatele vievodului Mihai Viteazul, intrau, fără luptă, în Cetatea de Scaun, încheindu-se astfel actul primei Uniri a Ţării Româneşti, Transilvaniei şi Moldovei. Pe 26 mai Ioan Capturi, noul pârcălab al Sucevei, jură credinţă marelui voievod care se intitula „domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată Ţara Moldovei“.
Fără a mai atinge nivelul epocii Ştefan cel Mare – Petru Rareş, Suceava cunoaşte în vremea domnitorului Vasile Lupu (1634 – 1653) un nou moment de înflorire economică şi culturală, după care urmează declinul său favorizat de distrugerile provocate de războaiele turco-polone. Treptat-treptat, reşedinţa preferată a urmaşilor lui Petru Rareş devin Iaşii, fără ca Suceava să fie părăsită deodată.
Din a doua jumătate a sec.XVII începe să se accelereze procesul de decădere a oraşului. Cetatea de Scaun este distrusă pentru a nu putea fi folosită de domnii ostili Porţii Otomane sau de armatele poloneze intrate în conflict cu turcii.

În 1775, Nordul Moldovei intră sub stăpânirea Austriei, sub stăpânire Habsburgică acest teritoriu e denumit Bucovina. Referindu-se mai întâi provinciei Galiţia, spre 1849 devine provincie autonomă şi depinde direct de coroana imperială austriacă. Bucovina era împărţită în două ţinuturi – Suceava şi Cernauţi. Din anul 1868 Suceava devine reşedinţă de judeţ. În 1860 se înfiinţează gimnaziul de băieţi, în 1871 tribunalul, apoi o cazarmă şi un spital. Spre 1871 e construită o linie ferată până la Iţcani, dinspre Dorneşti, făcând legatura prin Burdujeni, cu vechea Românie. La începutul sec.XX se construieşte uzina electrică, se introduce instalaţia de apa şi canalizare, iau fiinţă mai multe bănci de credit.

La 6 noiembrie 1918, Suceava este eliberată de sub stăpânirea străină, în acea dată numărând 1.424 case cu 10.200 locuitori.

În perioada interbelică, Suceava – reşedinţa judeţului cu acelaşi nume, se dezvoltă lent din punct de vedere economic. Suceava era mai mult un centru negustoresc, unde se făcea schimbul produselor din zona de munte şi de câmpie, în ajunul celui de-al doilea război mondial, industria oraşului fiind reprezentată doar de două mori, o fabrică de mezeluri, una de zahăr, una de culori de pământ, o presă de ulei, două tăbăcării şi ateliere meşteşugăreşti. În această perioadă , în Suceava funcţionau liceul de baieţi “Ştefan cel Mare”, unul de fete, un gimnaziu comercial, altul industrial de baieţi, şi unul profesional de fete, două şcoli primare şi două grădiniţe.

După cel de-al doilea război mondial, Suceava cunoaşte o dezvoltare economico-socială sub regimul comunist. Astfel, în partea de Nord-Est a oraşului, pe malul Sucevei, cât şi în vest, în zona Şcheia, s-au concentrat cele mai importante obiective industriale ce prelucrau materii prime din această parte a ţării (fabrici de hârtie, prelucrare a lemnului, piese maşini si utilaje, sticlă, industrie alimentară, industria uşoară). Industrializarea rapidă a Sucevei, începând cu anii ’60, a determinat construirea de noi cartiere de locuinţe cât şi clădiri de utilitate publică, un nou spital cu peste 700 de locuri, casă de cultură, Institutul de învăţământ superior, hoteluri, parcuri şi pieţe noi. Ca o altă consecinţă a dezvoltării industriale transportul ia amploare, astfel amintim aeroportul Salcea (la 12 km de oraş), modernizarea celor trei gări, transportul în comun.

Sursa:http://www.primariasv.ro/portal/suceava/portal.nsf/AllByUNID/000011BE?OpenDocument