Orasul Slanic Moldova

Orasul Slanic Moldova-Bacau

Asezare Geografica

Oraşul Slãnic-Moldova este aşezat în partea de sud-vest a judeţului Bacãu, într-o micã depresiune, îngustã şi lungã, mãrginitã de culmi înalte, pe valea râului Slãnic de unde şi-a luat şi numele, râu care îşi trage izvorul de la 7 km de localitate, în muntele Şandru Mare (1.639 m).
Este situat la 26°37’ longitudine esticã şi 46°17’ latitudine nordicã şi 530 m altitudine. Localitatea a fost întemeiatã şi s-a dezvoltat datoritã numeroaselor izvoare de apã mineralã cu compoziţii variate şi valoroase, primind astfel statutul de staţiune balneoclimatericã.
Se învecineazã cu comuna Dofteana la nord, comuna Oituz la sud, la vest cu judeţul Covasna şi la nord, nord-est cu oraşul Târgu Ocna.
Suprafaţa totalã a localitãţii este de 11.595 ha dintre care numai pãdurile ocupã o suprafaţã de 9.265 ha.

Pârâul Slãnic strãbate pânã la confluenţa lui cu Trotuşul, pe o lungime de circa 25 km, o regiune muntoasã, acoperitã cu pãduri.Este un pârâu repede şi zgomotos, alimentat de numeroase pâraie şi pârâiaşe care coboarã o diferenţã de nivel de peste 500 m, de la izvoare pânã la confluenţa cu Trotuşul. Pânã în aval de staţiune, are un curs torenţial şi o vale strâmtã. De aici, valea se mai lãrgeşte şi malurile abrupte scot la ivealã, prin locurile neacoperite de verdeaţã, pãturile de gresie masivã.
La nord de staţiune, se ridicã, cu pante puternice, muntele Pufu (936 m), care lasã în jurul sãu o largã suprafaţã (850 m) de la care pleacã o culme slab ondulatã, Zarea Cheşcheşului, ce se lasã spre valea Dofteanei, iar spre nord-vest o altã culme, de aceeaşi înãlţime, ce duce spre marile altitudini ale munţilor Şandru Mare şi Nemira.
Tot pe partea stângã a vãii Slãnicului, de la vârful Pufu, peste pârâul cu acelaşi nume, se întinde Coama Cheşcheşului, un plai neted ce duce, prin douã trepte, tot la muntele Şandru Mare, punctul de altitudine maximã a regiunii.
Pe partea dreaptã a vãii Slãnicului, în dreptul confluenţei cu pârâul Pescarul, se ridicã vârful Cernica (955 m). Pe aceeaşi parte, chiar lângã staţiune, se desfãşoarã o culme scurtã, cu vârful Cerbu (910 m), Pãltinişul (1015 m) şi plaiul neted al Dobrului (832 m).
În tot lungul vãii Slãnicului, urcuşul spre munte este foarte anevoios, uneori chiar imposibil, pantele fiind accentuate, încât de multe ori este nevoie de un mare ocol al acestora, de cãtre cei care vor sã abordeze înãlţimile maxime.
De la 600-700 m în sus, partea abruptã devine domoalã, pânã la culmile înalte ale Nemirei Mari (1649 m), care despart apele Slãnicului de apele Dofteanei şi de ale Oituzului la sud.

Date geologice

Întreaga vale a Slãnicului este tãiatã în depozite terţiare vechi. De la gura pârâului, pânã dincolo de staţiune, gresia de Kliwa sau Tiseşti (formatã din cimentarea nisipurilor de plaje marine ale mãrii care, în vremurile terţiare vechi, se afla în necontenitã retragere) alterneazã cu şisturile disodilice, straturi subţiri, impregnate cu bogate substanţe organice, diverse sãruri şi alte elemente ca sulful etc., în care se pãstreazã urme de peşti fosili, în special schelete şi solzi. Bogate în substanþe bituminoase, ele au provenit din mâluri sapropelice de la þãrmul mãrii, transformate prin presiunea şi cãldura la care au fost supuse, în condiţiile mişcãrilor din scoarţa terestrã. Ambele formaţii aparţin Oligocenului, bogat în izvoare saline şi feruginoase.
Spre izvoarele Slãnicului, întâlnim o altã formaţie mai veche, reprezentând, ca vârstã, Eocenul: gresia de Uzu sau de Tarcãu, în straturi groase şi dure, alcãtuind mai ales masivul Şandru Mare.
Staţiunea Slãnic Moldova este aşezatã în întregime pe şisturi disodilice. Apele ploilor şi cele provenite din topirea zãpezilor de pe muntele Pufu şi Piciorul Dobrului se scurg în valea Slãnicului circulând prin straturile de gresie şi şisturi disodilice şi aduc în disoluţie o mare varietate şi bogãţie de sãruri. Ele se îmbogãţesc în acelaşi timp cu bioxidul de carbon care emanã prin crãpãturile scoarţei, ca o rãsuflare îndepãrtatã a mofetelor din zona lanţului eruptiv al Carpaţilor Rãsãriteni, dizolvând în mersul lor sãrurile minerale aflate în roci.
În valea Slãnicului existã peste 20 de izvoare cu ape minerale.

Clima

Datoritã aşezãrii sale într-o depresiune adâncã, pe versantul estic al Carpaţilor Rãsãriteni, care o deosebeşte de alte localitãţi din zona de coline, Slãnic Moldova are un climat de tranziţie între climatul de dealuri şi cel subalpin, cu veri nu prea cãlduroase şi ierni blânde.>br> Orientarea de la sud-vest la nord-est a vãii Slãnicului şi deschiderea bazinului tocmai în locul unde s-a creat şi dezvoltat staþiunea, fac ca fundul vãii sã fie luminat şi încãlzit de razele soarelui mai multe ore pe zi, în special versantul estic al muntelui Pufu, care urcã pânã la o altitudine de 650 m.
Media anualã a temperaturii este de 7,1 °C. (Verile nu sunt prea cãlduroase. Cea mai caldã lunã este iulie, cu o medie de + 17,8 °C; nopţile sunt, în general, rãcoroase).
Trecerea de la varã la toamnã se face încet, aproape pe nesimţite. În octombrie cerul este senin, cu soare blând; spre sfârşitul lui octombrie şi începutul lui noiembrie, temperatura este variabilã şi în general scãzutã, ploile sunt reci şi de lungã duratã, înregistrându-se multe zile ceţoase.
Iernile sunt blânde; temperatura cea mai scãzutã se înregistreazã în luna ianuarie.
Presiunea atmosfericã este în general redusã, media anualã fiind de 720 mm. În lunile aprilie-august presiunea atmosfericã scade sub media anualã (718,1 mm), iar în lunile septembrie-martie este mai ridicatã, depãşind media anualã (721,9 mm).
Nebulozitatea este redusã în lunile calde şi creşte uşor în lunile reci şi de iarnã. În nici una din lunile anului frecvenţa lunilor senine nu scade sub 10 zile lunar.
Precipitaţiile atmosferice. În lunile mai-august cad ploi abundente (75 – 100 litri/ metru pãtrat), iar în lunile septembrie-aprilie cantitatea lunarã de apã provenitã din precipitaþii este de 25-50 l/ metru pãtrat, luna septembrie fiind cea mai uscatã. Ploile de varã sunt de scurtã duratã.
Vântul. Aşezatã într-o vale adâncã, cu versanţi împãduriţi, orientatã de la sud-vest la nor-est, staţiunea este adãpostitã de vânturi. Crivãţul nu este resimţit niciodatã. El este oprit încã de departe de culmile înalte dinspre nord-est, respectiv Suru şi Secãtura.
Atmosfera este aproape în permanenţã liniştitã, numai araeori bat vânturi slabe. Vântul dominant suflã dinspre sud-vest; este briza montanã de searã, care aduce rãcoare în staţiune în timpul verii.
Aerul este pur, bogat în aerosoli rãşinoşi, în ioni negativi de oxigen datoritã circulaţiei maselor de aer ozonat. Vegetaţia este abundentã şi pãdurea coboarã pânã la marginea staþiunii.
Acest lucru conferã Slãnicului-Moldova şi caracterul de staţiune climatericã, oferind vizitatorilor posibilitatea de curã de aer de o deosebitã puritate.

Reţeaua hidrografică

Pârâul Slãnic, care îşi adunã apele din 12 izvoare de pe muntele Şandru Mare şi este confluent cu Trotuşul, la poalele muntelui Mãgura, în partea de sud a oraşului Târgu Ocna, are o lungime de 25 km. Relieful accidentat, sãpat în stânci, a determinat caracterul torenţial al bazinului hidrografic.
Lãrgimea şi adâncimea pârâului variazã dupã cantitatea zãpezilor şi a ploilor sau dupã timpul secetos. De la izvoare pânã la confluenþa sa cu Trotuşul, cursul Slãnicului este alimentat de numeroase pâraie şi pârâiaşe. Peste 70% din apa acestor pâraie este provenitã din ploi şi zãpezi.
Afluenţii, în zona staţiunii, sunt, pe stânga: pârâul Cheşcheşul, pârâul Pufului, pârâul Sasului, pârâul lui Ignat, pârâul Piatra, pârâul lui Tudorache, iar pe dreapta, pârâul Pescaru, pârâul Sãrata, pârâul Dobru, Pârâul Piscului, pârâul Cerbului, pârâul Şurei.
Primãvara, când se topesc zãpezile, sau în timpul ploilor repezi de varã, numeroasele pâraie afluente ca şi torenţii care se formeazã de-a lungul pantelor repezi ale Şandrului, Cheşcheşului, Pufului, Cerbului şi Dobrului îi umflã apele.
În fundul vãii Slãnicului, cuprinsã din toate pãrţile de munţi, ţâşnesc din ambele maluri ale pârâului, peste 20 de izvoare minerale. Ele sunt rãspândite pe o distanţã de circa doi kilometri, de la confluenţa Slãnicului cu Slãnicelul (550 m altitudine) şi pânã la confluenţa Slãnicului cu pârâiaşul Scãrişoara, grupate câte 3 – 4 sau izolate la câte 50-150 m unele de altele.
Majoritatea izvoarelor sunt situate pe malul drept al apei.
Compoziţia apelor Slãnicului a fãcut obiectul de studiu al multor medici şi oameni de ştiinţã români, care au scos în evidenţã faptul cã acţiunea apelor minerale se exercitã atât prin factorul chimic cât şi prin cel fizic (radioactivitate, temperaturã, osmozã, stare coloidalã, disociere în ioni etc.), precum şi cã apa aproape a fiecãrui izvor mineral întrebuinţat în cura internã are proprietatea sa specificã.
O serie de izvoare care conţin, între altele, într-o proporţie remarcabilã, hidrogenul sulfurat sau siliciul (izvoarele de la Cascadã) au valoare terapeuticã deosebitã în tratarea bolilor otorinolaringologice şi a unor afecţiuni bronho-pulmonare.
Din cele peste 20 de izvoare din valea Slãnicului, sunt folosite în mod curent urmãtoarele:
– Izvorul 300 de scãri: apã oligo-metalicã, cu mineralizare foarte redusã, a cãrui apã este folositã în cura de diurezã.
– Izorul nr. 1 iese dintr-o stâncã de la Piciorul Boroişului, pe malul drept al pârâului Slãnic, la circa 1 km de staţiune. Este o apã cloruratã carbogazoasã bicarbonatatã, sodicã, slab sulfuroasã, hipotonã.
– Izvorul nr. 1 bis: apã cloruratã bicarbonatatã, sodicã, carbogazoasã, slab sulfuroasã, hipertonã.
– Izvorul nr. 3: apã cloruratã, bicarbonatatã, sodicã, carbogazoasã, slab sulfuroasã, hipertonã.
– Izvorul nr. 5: apã carbogazoasã, vitriolicã, hipotonã. Nu se utilizeazã în curã internã. Se utilizeazã numai în inhalaţii şi local.
– Izvorul nr. 6 iese la suprafaţã din muntele Pufu Mare; apã cloruratã, bicarbonatatã, sodicã, foarte slab sulfuroasã, hipertonã, foarte concentratã. Nu se bea decât cu cu prescripþie medicalã.
– Izvorul 8: apã cloruratã, bicarbonatatã, sodicã, carbogazoasã, slab sulfuroasã, hipertonã.
– Izvorul 8 bis: apã vitriolicã, feruginoasã, slab sulfuratã, carbogazoasã, hipotonã.
– Izvorul 10: apã cloruratã, bicarbonatatã, sodicã, carbogazoasã, slab sulfuroasã, hipertonã.
– Izvorul nr. 15: apã cloruro-bicarbonatatã, sodicã, carbogazoasã, sulfuroasã, hipertonã.
– Sonda nr. 2 este un izvor alcalin pur. Este mai puţin folosit în cura balnearã.
– Izvorul nr. 2 – numit şi Clocotişul dupã zgomotul pe care-l face degajarea în cantitãţi mari de dioxid de carbon, se aflã la 50 m de izvorul nr. 1.

Vegetaţia şi fauna

În regiunea vãii Slãnicului, deşi înãlţimea munţilor nu este aşa de mare, datoritã însã orientãrii crestelor, formei vãilor şi condiţiilor climaterice, sunt eprezentate mai multe etaje de vegetaţie: pãduri de fag, pãduri de brad şi pajişti subalpine.
O limitã între pãdurile de fag şi pãdurile de brad nu se poate stabili. Pe coastele însorite ori pe plaiuri, pãdurile de fag se urcã pânã la 1000 m. La limita superioarã a acestora, se ivesc arinii şi mesteacãnul alb.
Primãvara, pãdurile de fag sunt pline de plante erbacee cu flori: brânduşa de primãvarã (Crocus heuffelianus), ciubãţica cucului (Primula veris), clopoţei (Campanula patula), garofiţe (Dianthus), viorele (Scilla bifolia).
O plantã rarã, cu flori alburii, care creşte în regiune este Saxifraga cymbelaria, numitã în popor „ochii şoricelului”.
La marginea pãdurilor creşte lumânãrica (Gentiana asclepiadea), pe coasta defrişatã, zmeurişurile (Rubus idaeus), iar pe malurile pârâiaşelor, alãturi de sãgeata-apei (Sagittaria sagittifolia), sunt tufe de izmã (Mentha piperita).
În pãdurile de conifere este atâta umbrã, încât solul rãmâne gol de vegetaţie ierboasã. Esenţele principale sunt bradul şi molidul care îmbracã înãlţimile, mai ales de la 1100 m pânã la 1400 m.
Şandru Mare (1639 m) şi Nemira-Ţiganca (1626) sunt punctele de maximã altitudine a vãii Slãnicului.
În pãdurile din valea Slãnicului, trãiesc vieţuitoare specifice pãdurilor de munte: urşi (Ursus carpathicus), lupi (Canis lupus), vulpi (Vulpes vulpes), mistreţi (Sus scrofa), veveriţe (Sciurus vulgaris) ş.a.
În locurile umede, pe vãile pârâiaşelor afluente Slãnicului, vieþuiesc vipere (Vipera berus), guşteri (Lacerta viridis) şi şopârle de munte (Lacerta viviparia).
În apele repezi ale Slãnicului trãiesc pãstrãvul (Salmo trutta fario), lipanul (Thymallus thymallus) şi alte specii ale apelor repezi de munte.

Istoric

Despre locurile acestea se pomeneşte prima datã în hrisovul dat de Constantin Cehan Racoviţã la 1 ianuarie 1757, când întreaga vale a Slãnicului „şi cu tot dealul de unde se scoate sare” fãcea parte din moşia singurului domn din epoca fanariotã, nãscut dintr-o familie curat româneascã, la Racova (Vaslui) şi care a ocupat în douã rânduri scaunul Moldovei.
Simţindu-şi apropierea sfârşitului, „spre pomenirea sufletului sãu, a Doamnei Sultana şi a copiilor sãi”, el dãruieşte aceastã moşie Epitropiei spitalului Sf. Spiridon din Iaşi, „fiindcã pentru cheltuiala spitaliei este mare trebuinţã a se pune la cale vreun venit ca sã fie totdeauna stãtãtor şi nestrãmutat, ca sã aibã sãracii bolnavi cheltuiala lor ce se cade dupã orânduialã…”, spune el în acest hrisov.
Pe la 1801, moşia era ţinutã în arendã de serdarul Mihalache Spiridon, boier de seamã şi slujitor al curţii domneşti, care era şi cãmãraş de ocnã, adicã administrator, pe socoteala domnului, al salinelor de la Ocnã.
Scriitorul Wilhem de Kotzebue care şi-a petrecut vara anului 1885 la Slãnic, a fãcut, dupã cum singur spune, tot felul de cercetãri, reuşind sã adune mãrturii şi sã descrie în cartea sa întâmplãrile pitoreşti care au dus la descoperirea primelor izvoare minerale din Valea Slãnicului.
„Un vînãtor din cei cu adevãrata patimã a vînatului, Serdarul Mihalachi Spiridon, cãmãraşul ocnelor de la Tîrgul-Ocnei, gonea în anul 1801 un cerb prin valea Slãnicului, nelocuitã de nici un suflet omenesc şi acoperitã cu o pãdure secularã prin care abia-ţi puteai face drum. De-a împuşcat vînatul sau nu, puţin ne pasã; el cãzu ostenit pe-o stîncã, la picioarele sale curgea vîjîind apa Slãnicului. Deodatã vede ţîşnind un izvor din stîncã, apa lasã urmã gãlbuie în calea sa cea scurtã pînã la rîu. Vînãtorul gustã dintrînsa cu luare-aminte, se întoarce peste cîteva minute cu o butelcã la locul descoperirii, pe care îl însemenazã prin ramuri de copaci; acum se aflã în stare de a-şi supune descoperirea prietenilor sãi din Ocna, spre a fi analisatã. Prietenii recunosc cã apa este mineralã şi cã în strãinãtate e întrebuinţatã spre tãmãduirea boalelor.”
Serdarul, se spune, nu-şi cruţã osteneala de a face încã o datã drumul cel grozav de greu; ia oamenii cu dânsul, care curãţã locul împrejurul izvorului, şi pe când, pentru întâia datã de la „facerea lumii” se aude rãsunând securea în aceastã sãlbãticie, mai descoperã un al doilea izvor mineral alãturi de cel dintâi, dar deosebit de acesta la gust.
Mihalache Spiridon mai descoperã în anii 1804-1807 izvoarele nr. 3, 4 şi 5 şi …izbuti, prin tãierea pãdurii şi spargerea stâncilor sã facã un fel de drum pe care oamenii erau în stare sã meargã la izvoare cel puţin cãlare.
În amintirea serdarului, izvorul nr. 1 din valea Slãnicului purtã multã vreme numele de izvorul „Mihail”. Vestea despre apele minerale din valea Slãnicului se întinse cu iuţealã în întreaga Moldovã, şi din toate pãrţile ar fi venit oameni care aveau nevoie de tãmãduire, dar drumul era lung şi anevoios, aşezãri omeneşti nu se aflau prin pãrţile locului, iar în pustietatea care domnea în aceastã vale umblau încã, fãrã fricã de om, jivinele pãdurii. Porcii mistreţi mai intrã în grãdinile locuitorilor sau se aud lupii urlând numai la vreo sutã de paşi, înspãimântând pe vizitatori, scria W. de Kotzebue.
Prin anul 1808, serdarul Spiridon ceru învoire domnitorului Scarlat Callimachi sã strãmute pe valea Slãnicului, în locul unde descoperise izvoarele, 12 familii de „rufetaşi”, ţãrani care lucrau la ocnele de sare şi pe care, în schimbul scutirii de biruri pe timp de 10 ani, sã-i oblige sã îngrijeascã izvoarele şi pe cei veniţi la curã.
Mihalache Spiridon înalţã şi o bisericuţã în apropierea izvoarelor (1810), ridicã în jurul ei câteva odãi pentru gãzduirea oaspeţilor şi fãcu şi „feredeie” (bãi) pentru bolnavi.
În 1812 vin la Slãnic cei dintâi bolnavi „în numãr de doi sau trei, care auziserã vorbindu-se despre izvoarele de tãmãduire din Germania şi ştiau sã preţuiascã folosul adus de apele minerale”, scrie Cleopatra Tãutu, în lucrarea Slãnicul Moldovei, apãrutã în 1934.
Cu prilejul vizitei la Slãnic, în 1816, a mitropolitului cãrturar al Moldovei, Veniamin Costache, se construiesc primele douã case din bârne, în rariştea unde se tãiase pãdurea.
Numãrul vizitatorilor creştea. Prin 1820 erau la Slãnic vreo 40 de camere pentru bolnavi, fãcute de serdarul Mihãlucã.
În anul 1824, se acordã un privilegiu domnesc pentru înfiinţarea bãilor. În 1826, domnul Ioniţã Sandu Sturza urcã numãrul coloniştilor la 27, iar în 1836 Mihail Sturza crescu numãrul lor la 50, obligându-l pe serdar „sã deie încãperi fãrã platã de chirie pînã la numãrul de 30 bolnavi sãraci…”, fapt pentru care serdarul obligã pe antreprenorul bãilor sã construiascã şase camere pentru bolnavii lipsiþi de mijloace.
Tot în acest timp, de pe valea Oituzului şi din împrejurimi, vin ţãrani care se aşazã pe valea Slãnicului, întemeind satul Cerdac şi Satul Nou.
În 1840, staţiunea apare pentru prima datã pe harta ţãrii, sub denumirea de Feredeiele Slãnicului.
În anul 1846 Adunarea Moldovei trece, prin donaţie, localul bãilor împreunã cu pãdurile din jur (800 de fãlci), izvoarele minerale, bãile şi toate „acareturile” şi „hrisoveliţii”, Eforiei Spitalelor Sf. Spiridon din Iaşi, dupã dorinţa fostului ei proprietar, Constantin Cehan Racoviţã, care o donase Epitropiei, cu mult înainte de sfârşitul vieţii. Aceastã danie este întãritã prin hrisovul domnesc dat de Grigore Ghica Vodã la 6 noiembrie 1851.
Sub administraţia Epitropiei Sf. Spiridon, staţiunea ia un mare avânt. Se lucreazã cu râvnã la descoperirea de noi izvoare. În 1856, din însãrcinarea Epitropiei, protomedicul dr. Ludwig Steege întocmeşte, pe baza unor analize parţiale fãcute în 1852 de farmaciştii Zotta şi Abrahamfi şi ajutaţi de chimiştii Schnnel şi Th. Stenner, un studiu complet al izvoarelor, pe care le comparã cu apele unor vestite staţiuni europene: Setters, Gleichenberg, Krahnchen, Aix-la-Chapelle, St. Marie, Vichy, Kissingen, Marienbad, Karlsbad, Kreuznach, Ems, Adelheid, Spa, Bruckenaud.
În 1881, apele izvoarelor nr. 1, nr. 3, acesta din urmã supranumit şi „regele Slãnicului”, şi nr. 4 obţin medalia de argint la Expoziţia internaţionalã de balneologie de la Frankfurt pe Main, iar în 1833, la Expoziţia din Viena, medalia de aur.
Renumele lor trecuse de hotarele ţãrii. Faima de care se bucurã acum staţiunea îi aduce tot mai mulţi vizitatori. Cu toate cã hrisovul domnesc prevedea cã teritoriile proprietate a Eforiei spitalelor nu se pot înstrãina, în 1884 intrã în vigoare o lege care prevedea cã se putea vinde o parte din terenurile mãrginaşe la particulari, cu condiţia ca aceştia, în termen de trei ani de la cumpãrare, sã construiascã vile confortabile, dupã planurile aprobate de conducerea Eforiei.
În 1887, începe sistematizarea staţiunii. Vechea aşezare este strãmutatã în partea de jos a localitãţii, iar în locul ei apar noi construcţii noi (1887-1912): hotelul „Racoviţã”, dupã numele domnitorului care a donat Eforiei Sf. Spiridon aceste locuri, clãdire monumentalã, care îmbinã în mod fericit stilul baroc cu elemente de veche arhitecturã româneascã. Se mai construiesc urmãtoarele hoteluri: „Zimbru”, „Puf”, „Cerbu”, „Nemira”, „Dobru”, „Central”.
Tot acum se construiesc un „Casino” cu salã de teatru, concert şi bal, Salã de curã şi „Inhalatorul” pentru care se aduc specialişti de la Munchen.
Pentru construcţii se foloseşte piatrã din carierele de pe valea Slãnicului, iar ca meşteri sunt angajaţi vestiţii constructori-zidari italieni.
Pe locul ocupat pânã atunci de cãsuţele primilor colonişti se amenajeazã un imens parc, cu alei frumoase, arbori ornamentali şi diferiţi arbuşti, iar în apropierea parcului se amenajeazã o serã.
În acelaşi timp se fac şi alte lucrãri, ca regularizarea cursului Slãnicului şi îndiguirea lui, se construiesc poduri şi podeţe peste apa pârâului care are un curs şerpuitor, creându-se posibilitatea de plimbãri prin pãdure şi la Cascadã; se capteazã izvoarele, se introduc cele mai moderne instalaţii de bãi, inhalaţii şi pulverizaţii, pentru care se aduc aparaturã şi specialişti strãini, se construieşte uzina electricã şi o fântânã cu apã de bãut.
Lipsa de cãi de comunicaţie fãcea anevoios accesul vizitatorilor în staţiune. Linia feratã Adjud – Târgu Ocna a fost datã în folosinţã abia în 1888. în 1890 se construieşte şoseaua Târgu Ocna – Slãnic Moldova şi patru poduri de fier peste apa Slãnicului.
Prezentate în continuare la diferite expoziţii internaţionale de balneologie, apele izvoarelor din Slãnic obţin numeroase alte distincţii. La Expoziţia cooperativã din Bucureşti, în 1894, şi la Expoziţia universalã din Paris, în 1900, primesc din nou medalia de aur. Slãnic Moldova era o staţiune balneoclimatericã modernã pentru acele vremuri, care putea sta alãturi de staţiunile strãine.
De atunci a fost supranumitã „Perlã a Moldovei”, renume care dãinuieşte pânã în zilele noastre.
Anii primului rãzboi mondial, 1916-1918, au prefãcut Slãnicul Moldovei într-o ruinã. Încã din primele luni, s-au dat lupte înverşunate în zona staţiunii. Trupele austro-ungare şi germane încercau sã-şi deschidã drum pe linia Târgu Ocna – Adjud – Mãrãşeşti spre inima Moldovei. Pentru a pune stãpânire pe Slãnic Moldova, ele dãdeau repetate atacuri peste munţii Cerbu şi Pufu, tirul artileriei distrugând, unele dupã altele, frumoasele hoteluri şi vile şi instalaţiile balneare.
Dupã intrarea trupelor germane în staţiune, Comandamentul este cantonat la hotelul Racoviţã.
La sfârşitul rãzboiului, Slãnicul este aproape distrus. Reconstrucţia începe târziu. În 1932, hotelul Racoviţã era încã o ruinã.
Cu mari eforturi staţiunea este refãcutã doar parţial.
Abia dupã naţionalizarea staţiunilor balneoclimaterice (1948), Slãnic Moldova ia un nou avânt. Se construiesc clãdiri noi, se fac reparaţii capitale şi reamenajãri la vilele existente. Staţiunea este racordatã la sistemul energetic naţional. Sanatoriul medical balnear este dotat cu instalaţii moderne. Ia fiinţã o policlinicã medicalã balnearã. Se întreprind lucrãri de modernizare şi captare a izvoarelor minerale şi se amenajeazã o mofetã.
În grota salinei de la Târgu Ocna, se pun bazele „Sanatoriului Salina-Târgu Ocna”, pentru tratarea afecţiunilor bronho-astmatice.
Se pune în funcţiune o linie de autobuze între staţiune şi Târgu Ocna.
În ultimele decenii ale secolului trecut se ridicã în staţiune câteva construcţii în stil modern a cãror frumuseţe se desprinde din îmbinarea lor armonioasã cu celelalte clãdiri, prin folosirea unor elemente arhitectonice potrivite stilului montan.
Slãnic Moldova devine un centru modern de tratament hidromineral ştiinţific cu caracter permanent. Din anul 1974, Slãnic Moldova a fost declaratã staţiune de interes internaţional.

Sursa: http://www.primariaslanicmoldova.ro/sample-page/istoric/