Orasul Abrud

Orasul Abrud-Alba

Asezare Geografica

Orașul Abrud se află în partea de nord-vest a județului Alba, la o altitudine de 606 m, în centrul Munților Apuseni. Este străbătut de paralela 46? 17′ latitudine nordică și meridianul 23? 04′ longitudine estică.

Istoric

Istoria Abrudului se întinde până la începutul secolului al II-lea al erei noastre, iar numele îi vine de la un proprietar de mine de aur, Cotylus Bruda. Conform legendelor care circulă în zonă, Bruda a pus la dispoziția lui Decebal importante cantități de aur, dar odată cu victoria romanilor a pierdut totul, după care s-a sinucis. Exploatarea metalului galben a fost cunoscută în Apuseni din antichitate, încă înainte de venirea agatârtilor. Dupã daci, în mod industrial pentru acea vreme, aurul a fost extras de către romani, care pe vremea împăratului Traian, care a trimis cãtre Roma “… câteva milioane de litre de aur și aproape zece milioane de litre de arginți”, conform mențiunilor lui Ioan Lydus.

În anul 1271, întreg terioriul Țării Abrudului este dăruit episcopiei romano-catolice de Alba Iulia, de către regele maghiar Ștefan al V-lea. Satele din jurul Abrudului în care se extrăgea aurul și argintul sunt menționate într-un document din 1366, prin care regele Ludovic cel Mare confirmă stăpânirea episcopiei romano-catolice asupra acestui ținut.

Istoria consemnează faptul că în secolul al XVI-lea, la Abrud exista încă un cnezat, condus de către cneazul Iacob. Cu sprijinul puterii centrale a imperiului, Abrudul s-a emancipat, astfel ca în 1491, prin scrisorile lui Vladislav al II-lea a reușit sã devină oraș liber, cu jurisdicție liberă de cea a comitatului.

De-a lungul secolelor, suverani celebri au reconfirmat vechile privilegii ale Abrudului, printre aceștia fiind și Ioan Zapolya, Cristofor Bathory, Carol al II-lea si Gheorghe Basta. În anul 1848, Abrudul devenea centrul domeniului minier de mijloc, și cuprindea localitățile Abrud-Sat, Cărpiniș, Mutca si După Piatră.

În întreaga perioadã revolutionarã care a început cu răscoala din 1727, Abrudul a jucat un rol social-politic deosebit în întreaga zonă. Începând cu momentul în care locuitorii localității Abrud-Sat au ocupat primăria orașului cerând să li se facă dreptate și, mișcările revoluționare au avut ca punct central orașul anticului Cotylus Bruda. În ziua de 6 noiembrie 1784, cetele de răsculați din 29 de sate zărăndene și 16 sate zlătnene sub conducerea lui Horea, Cloșca și Crișan își fac intarea în Abrud. Atunci au fost eliberați țăranii întemnițați în închisoarea orașului și au fost botezați în religia ortodoxă unii orășeni catolici și reformați. În data de 9 martie, în fata bisericii din Abrud-Sat unde era adunată o mulțime de oameni, Ecaterina Varga, conducătoarea acțiunilor minerilor de pe domeniile Zlatnei, a proclamat ștergerea iobăgiei.

În timpul revoluției din 1848-1849, la Abrud au avut loc tratativele dintre conducătorii moților, în frunte cu Avram Iancu și Ion Dragoș, trimisul lui Kossuth Lajos, deputat de Bihor în Parlamentul de la Budapesta, privind concilierea forțelor revoluționare române și maghiare. Încălcând armistițiul preconizat pe durata tratativelor, în ziua de 6 mai, maiorul Hatvany atacă și ocupă Abrudul. Timp de două săptămâni, în care au fost uciși în piața centrală 88 de români, Abrudul este cucerit și pierdut de mai multe ori de către trupele maghiare, până în 18 mai când aceștia se retrag spre Arad, unde, după ce l-au dus legat cu lanțurile pe un tun, îl spânzură pe prefectul român av. Ioan Butean.

Chiar dacă ecourile revoluției conduse de Avram Iancu s-a stins, întâmplările din acele zile ale anului 1848 erau vii în memoria abrudenilor care au la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Atunci, din partea aurarilor au fost prezenți la înfăptuirea marelui act al Unirii, moți din comunele fostului cerc electoral Abrud. Printre aceștia se numără și doctorii Alexandru Broza, Candin David și Laurențiu Pop și minerii Alexandru Vasinca și Alexandru Bucureșteanu.

În anul 1924, la împlinirea a 100 de ani de la nașterea lui Avram Iancu, sub orgnizarea Astrei, la Abrud au avut loc manifestări comemorative ample, la care au participat și Majestatea Sa Regele Ferdinand Întregitorul și numeroși membri ai familiei regale și diplomați.

Răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan

Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan a fost mișcarea țăranească care a avut loc în Transilvania în anul 1784 sub conducerea lui Vasile Ursu Nicola, cunoscut ca Horia, Ion Oarga, poreclit Cloșca, și Marcu Ghiurghiu, poreclit Crișan, în timpul guvernatorului Samuel von Brukenthal și al împaratului Iosif al-II-lea. Contextul răscoalei a fost acela al iozefinismului, formă a absolutismului luminat îndreptat în special împotriva privilegiilor nobiliare și ecleziastice. Vasile Ursu Nicola, denumit Horea, a fost primit în mai multe rânduri în audiență de împaratul Iosif al II-lea, care a venit în întâmpinarea cererilor sale. Odată întors în Transilvania, Horea a supralicitat ajutorul împaratului și a atacat și incendiat unele reședinte nobiliare, fapt care a declanșat o mișcare populară.

Revoluția lui Avram Iancu

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Țebea ) a fost un avocat român transilvănean, unul dintre conducătorii revoluției de la 1848-1849 din Transilvania. S-a născut iî Munții Apuseni într-o familie de moți înstăriți. Tatal său, Alexandru Iancu, a fost pădurar, apoi jude dominal. Având o situație materială bună, a urmat clasele elementare la Poiana Vadului și Abrud, gimnaziul inferior la Zlatna, iar gimnaziul superior la Liceul Piarist din Cluj. Începând cu anul 1844 a urmat Facultatea de Drept la Cluj. Din anul 1846 a devenit cancelarist la Târgu Mureș. Își ia examenul de avocat în anul 1848. În preajma izbucnirii revoluției făcea parte dintre fruntașii intelectualității românești transilvănene, luptătoare pentru emancipare socială și națională. A fost unul dintre inițiatorii și organizatorii adunărilor de la Blaj din 30 aprilie, 15-17 mai și 15-23 septembrie și conducătorul cetelor înarmate de țărani și de mineri din Munții Apuseni, în rândurile cărora și-a câștigat o mare popularitate. Punerea greoaie în practică a legii privitoare la desființarea iobagiei în Transilvania, refuzul guvernului revoluționar ungar de a acorda libertăți naționale românilor și votarea unirii Transilvaniei cu Ungaria la Dieta din Cluj, au dus la dezbinarea forțelor revoluționare române și ungare și la ridicarea țărănimii la lupta pentru rezolvarea problemei sociale și a celei naționale. Avram Iancu a devenit conducătorul oștii țărănești antirevoluționare. În fruntea acestei oști și în colaborare cu autoritățile militare austriece a organizat apărarea în Munții Apuseni și a respins numeroasele atacuri ale trupelor revoluționare maghiare, superioare ca număr și ca armament, căștigându-și renumele de “craiul munților”. Pe 4 mai 1849 a dat o nouă organizare civilă Munților Apuseni. În vara anului 1849 a efectuat o ședere de 10 luni la Viena, unde a ținut legătura cu autoritățile imperiale austriece. Luptele din Munții Apuseni slăbisera atât forțele revoluționare ale maghiarilor cât și pe cele ale românilor. Armata țaristă, chemată în ajutor de împaratul Austriei, Franz Joseph, a înfrânt armata revoluționară maghiară la Sighișoara. Copleșite de armatele austriece și de cele rusești, trădate de unii generali, trupele revoluționare maghiare au capitulat la Siria pe 13 august 1849. În anul 1852 tânărul împărat Franz Joseph a întreprins o vizită în Transilvania, agenda călătoriei fiind stabilită de Felix Schwarzenberg, guvernatorul Marelui Principat al Transilvaniei.

La cererea lui Avram Iancu împăratul a modificat traseul vizitei, a mers în Munții Apuseni, a prânzit la Găina, a trecut prin Vidra și a înnoptat pe 21 iunie 1852 la Câmpeni. Avram Iancu s-a prezentat seara târziu la cartierul împăratului, după ce acesta se culcase, obosit de călătorie. Nemulțumit că nu este primit pe loc în audiență, Avram Iancu a iscat o altercație cu șeful de cabinet al împăratului, motiv pentru care a fost dat afară de jandarmi. Ulterior a refuzat să primească decorația acordată de împărat pentru meritele sale din timpul luptelor contra revoluționarilor maghiari. Începând cu anul 1852 și-a pierdut mințile. S-a stins din viață la 10 septembrie 1872 la Baia de Criș, fiind îngropat la Țebea , jud. Hunedoara, lângă “Gorunul lui Horea”.

Sursa: http://www.primaria-abrud.ro/index.php/ro/plaiurile-noastre