Breaking News
Home » Mănăstiri şi schituri » Mănăstiri Dolj » Manastirea Maglavit
GEKO's WorkGroup Inc.
Manastirea-Maglavit5

Manastirea Maglavit

Manastirea Maglavit. Com Maglavit-Dolj

Hram: Izvorul Tamaduirii, Nasterea Maicii Domnului

Arhiepiscopia Craiovei

 

Istoric (după Mitropolia Olteniei)

După Revoluția din 1989, la 17 august 1990, la dorința credincioșilor, Mitropolia Olteniei reînființează mănăstirea, începută în 1936. Păstoria a fost încredințată Arhimandritului Policarp Sidor. În zonă n-a fost în trecut viață monahală, dar după întâmplările lui Petrache Lupu s-au așezat aici câțiva călugări, iar pe malul Dunării – o mică obște de călugărițe. Aici, „la buturugă”, unde a început să slujească un călugăr, era și un stareț cu numele de Nicanor. Tot atunci, a început construirea unei mari biserici cu scopul de a perpetua mesajul Maglavitului și a îl răspândi. Biserica mare din zid de cărămidă a fost plănuită și proiectată pe piloni pentru a fi ferită de apele Dunării.

În prezent, datorită construirii unui dig, apa nu mai amenință biserica. Ridicarea bisericii a început în 1936 și s-a continuat, dar în mai mică măsură, până în 1940.

După 1990, s-a închis subsolul și parterul cu cărămidă, constituindu-se astfel locul pentru slujbe.

În 2010, în urma întrunirii Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Craiovei, s-au luat mai multe hotărâri privind reorganizarea și dinamizarea vieții monastice din județele Dolj și Gorj. IPS Irineu, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei, a binecuvântat și a consfințit stareții și starețele alese.

Astfel, în baza temeiului nr. 955/2010, Mănăstirea Maglavit a fost transformată din mănăstire de călugări în mănăstire de maici după ce Protosinghelul Valentin Vladimir Dărângă, fostul stareț al Mănăstirii Maglavit, a fost numit în demnitatea de mare eclesiarh al Catedralei mitropolitane „Sfântul Dumitru” din Craiova. La conducerea mănăstirii a fost numită ca stareță maica Maria Manuela Mărgineanu de la mănăstirea Sfânta Treime, localitatea Strâmba, județul Gorj. Slujba de investire a avut loc sâmbătă, 12 iunie, fiind oficiată de către Înalt Prea Sfințitul Irineu în sobor cu trei preoți, Părintele Consilier Gheorghe Zamfir, Părintele Protoiereu Pîrvu Cornel și un viitor păstor duhovnicesc, părintele Claudiu Marius Cimpoeru, aflat în practică la Sfânta Mănăstire. Tot în cadrul acestei slujbe, a fost numit ca preot duhovnic al mănăstirii Ieromonahul Mateescu Paulin care a slujit la Mănăstirea Sadova, județul Dolj.

Cu siguranță cele trei maici care au fost numite la mănăstirea de Maglavit, în frunte cu Maica Stareță și părintele Paulin, vor face tot posibilul ca acest loc minunat de lângă Dunăre să devină un adevărat centru spiritual pentru olteni și nu numai. Înalt Prea Sfințitul a arătat în cuvântul ținut după slujbă că: „este importantă aici lucrarea lui Dumnezeu, ca ea să fie simțită în mod real de toți credincioșii care calcă pragul bisericii, iar cei care vor sluji acest sfânt lăcaș să fie conștienți că numai printr-o dragoste sinceră față de Hristos și față de oameni își vor îndeplini misiunea sfântă pentru care au fost aleși”.

Petrache Lupu, omu’ lui Dumnezeu

* In vara anului 1935, la Maglavit, un sat din apropiere de Dunăre, unui cioban pe nume Petrache Lupu, i s-a arătat Dumnezeu. Gângav din naștere și analfabet, după ce a primit porunca divină să aducă lumea înrăită și nărăvită pe drumul cel bun, ciobanul a început să vorbească și să facă minuni. Așa s-a născut unul din cele mai faimoase fenomene religioase din România, care a adunat mulțimi de sute de mii de oameni, veniți din toate județele țării, deopotrivă intelectuali, preoți, politicieni și țărani. Repovestim istoria Maglavitului, de dragul pitorescului ei, ca pe o întâmplare miraculoasă, inexplicabilă, așa cum a rămas și în caietele părintelui Nicolae Bobin, cel care a notat cu fidelitate “spovedaniile” consăteanului său, Petrache, precum și mărturiile unor oameni care l-au cunoscut îndeaproape pe “Sfântul”, porecla cu care ciobanul căruia i s-a arătat Dumnezeu a trecut în lumea de dincolo *

Moșul din pădurea de plopi

Vineri, 31 mai 1935. Satul Maglavit, la câțiva kilometri de Calafat. Ciobanul Petrache Lupu se întoarce acasă de la stâna de oi. Are ceva treburi de rânduit prin gospodărie. Seara pleacă iarăși la turmă, pe drumul obișnuit care trece printr-o pădure de salcâmi și de plopi. În locul numit “la buturugi”, îi iese dintr-odată în cale un moș cu barba albă și ochi albaștri și cu plete atât de lungi, încât îl înveleau ca o haină care ajungea la pământ. Bătrânul strălucea ca argintul și răspândea un miros puternic de smirnă, cum ciobanul nu mai întâlnise în viața lui. Moșul l-a întrebat pe Petrache:
— Unde mergi omule?
Speriat de vedenie, ciobanul nu putea să scoată un cuvânt.
— Nu-ți fie frică, că-ți dau eu ție curaj, i-a zis Moșul. Uite, îți poruncesc ca de azi înainte să te duci să spui la lume, la părintele, la primărie și la biserică, că dacă nu țin sărbătorile, dacă nu se lasă de rele, dacă nu vin la liturghie, atunci va fi prăpăd și foc, atunci vă rup muncile!
Atât a zis Moșul, după care a dispărut într-un nor pătrat și luminos, care s-a înălțat în văzduh.
Următoarea vineri, pe 7 iunie 1935, Petrache a venit iar acasă, în sat, dar n-a scăpat nicio vorbă despre întâlnirea din crâng. Seara, s-a întors la oi pe drumul obișnuit și iarăși i-a ieșit în cale Moșul cu plete albe.
— De ce n-ai spus la lume ce ți-am zis?, l-a certat pe cioban.
Petrache s-a închinat și a zis speriat:
— Doamne, iartă-mă, am să spun.
Următoarea vineri era cea dinainte de Rusalii, pe 14 iunie. La locul știut, lui Petrache i-a ieșit iarăși Moșul în drum.
— De ce n-ai spus la lume ce ți-am poruncit?, a zis supărat. Să spui la lumea cu care te întâlnești, la părintele, la primărie, la biserică, că dacă nu se potolesc, dacă nu țin sărbătorile, dacă mai fac rele, dacă nu vin la biserică să se roage, vă rup muncile!

— Le spun după ce merg la oi, a gângăvit Petrache.
— Merg și eu, a zis Moșul.
Au plecat amândoi către stână. Petrache pe jos, pe potecă, bătrânul pe lângă Petrache, plutind. Mergea prin aer, fără să atingă pământul. Și pe unde trecea, iarba se culca înaintea Lui.
Ajunși la stână, Moșul i-a zis:
— Să te duci chiar acum în sat și să spui la lume!
— Mă duc după ce mulg oile, a zis Petrache.
La stână, Petrache avea două ajutoare, doi băieți mai tineri: Ion Săvescu și Florea Pavel. Ei îl auzeau pe cioban că gângăvește, pe limba lui, dar nu vedeau pe nimeni alături. Petrache a încercat să le spună și să-l arate pe Moșul care-l însoțea, dar n-a izbutit. Nu putea să deschidă gura și amețea. Moșul stătea neclintit lângă el. Petrache a muls oile, pe urmă a strecurat laptele, dar mâinile au început să îi tremure și laptele s-a vărsat jumătate pe jos.
Atunci Petrache a simțit că nu mai are scăpare, a lăsat lucrul și a pornit. Pe drum, Moșul i-a zis:
— Am să mai viu o dată la tine după ce vei duce spre lume cuvântul meu. Să văd dacă lumea va împlini ce am zis.
Ciobanul s-a închinat, iar bătrânul a dispărut în același nor luminos care s-a înălțat în văzduh. Dar în loc să se ducă în sat, Petrache s-a întors iar la stână. Le-a povestit celor doi oameni tot ce văzuse și auzise, și ei au rămas cu gura căscată, pentru că Petrache vorbea. Ciobanul n-a mai avut de atunci liniște. O putere nevăzută îl împingea de la spate să meargă în sat. S-a închinat, s-a culcat, iar a doua zi dimineața a luat-o la drum. A pornit hotărât către Maglavit, povestind oricui îi ieșea în cale, tot ceea ce îi spusese Dumnezeu. Oamenii se mirau cel mai mult că poate vorbi. Petrache a mers la biserică și i-a povestit preotului întâlnirea cu Dumnezeu. Apoi primarului. Apoi mai multor oameni, unii de la poliție, alții veniți în mare grabă de la Calafat, de la ziare. Și pe măsură ce povestea, Petrache simțea cum se ușurează ceva în pieptul său. A doua zi, de Rusalii, a mers la biserică, și multă lume se adunase acolo. În timpul predicii, Petrache a văzut cum Moșul lui plutea prin altar, chiar deasupra mesei unde slujea părintele. Petrache s-a dus la el. Moșul i-a facut semnul crucii deasupra și el s-a închinat. Apoi a ieșit din altar.

Arătarea stelei

Duminica următoare, la biserică a venit și mai multă lume. Petrache le-a spus ceea ce Moșul îl învățase să spună. Le-a zis femeilor să nu mai lepede copiii, oamenilor să nu mintă, să nu se dușmănească, să nu fure, să nu preacurvească, să-și respecte părinții și pe cei bătrâni, să postească posturile, miercurile și vinerile, și să nu mai facă fapte rele, neplăcute lui Dumnezeu. După slujbă, Petrache a pornit către crângul de plopi, acolo unde Moșul i se arătase, și a găsit acolo mulțimi adunate din toate satele învecinate. Le-a povestit și lor misiva lui Dumnezeu. Apoi s-a dus la tarla și a muls oile. Mai târziu, Petrache s-a întors și a aprins tămâie și lumânări la locul unde a avut vedenia. Și, deodată, i-a apărut în față o stea luminoasă și mare, cam de un metru. Era ca un romb luminos și plutea deasupra pământului. Avea tot interiorul luminat. Marginile acelei stele erau albastre ca cerul. În fiecare colț era Ploaie, Vânt, Foc și Cărbune. Deasupra ei s-a arătat din nou Moșul. I-a zis lui Petrache să pună mâna pe ea, dar când a vrut s-o prindă, ea s-a suit sus, deasupra, și n-a putut-o apuca. De trei ori a încercat să apuce Petrache steaua, dar în zadar. După care Moșul i-a spus:
— Am să mai arăt semnul ăsta la toamnă, când tu vei fi în sat, în mijlocul unei mulțimi de oameni. Dacă până atunci lumea se va pocăi, voi face cu această stea, în fața voastră, semnul crucii, semn de binecuvântare și de iertare. Dacă lumea nu se va pocăi, voi coborî steaua asta lângă pământ. Atunci tu să chemi lumea și să le spui să pună mâna pe ea. Ea se va ridica sus și ei nu o vor putea prinde. Vei mai face aceasta de două ori. După care vei anunța lumea să se pregătească, pentru că va începe prăpădul. Atunci steaua va face explozie, iar vântul va împrăștia focul și ploaia peste tot pământul. Să spui asta la toată lumea. Și toate acestea să le aduci la cunoștința celui mai mare om din țară, ca el să dea ordin ca lumea să țină sărbătorile, așa cum sunt ele acum orânduite de biserică.
O lună mai târziu, pe 8 august, era o zi de joi. Petrache a plecat la stână de dimineață. Prin pădure, înainte de a ajunge la locul unde i se arătase Moșul, a apărut în partea dreaptă, plutind pe deasupra pomilor, un chip în formă de om, dar negru peste tot, urât, care plutea prin aer. El i-a spus lui Petrache Lupu:
— Ce mi-ai făcut tu, ai îndreptat lumea și nu mai sunt oameni răi.
— Nu eu, ci Moșul, a răspuns ciobanul.
— Care Moș? a întrebat arătarea, plutind mai departe.
Dar aproape de locul unde i se arătase bătrânul, deodată s-a coborat din cer un nor. Avea în mijloc o moviliță și pe ea stătea chiar Dumnezeu. Împrejurul lui erau unsprezece persoane, unsprezece bărbați îmbrăcați în alb, care stăteau, unii în genunchi și alții în picioare. În față era o femeie ce stătea în genunchi și se ruga. “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care m-am lăsat pe pământ”, a zis bătrânul. “Să spui mereu la lume ce ți-am poruncit și să nu-ți fie teamă, căci am eu grijă de cei ce nu te cred, cum și de cei ce vor să-ți facă rău!”
Și zicând acestea, Dumnezeu a aruncat în acea arătare neagră cu un “gogoloi” ca o minge mare de foc. În mijloc era o cruce, iar pe margini, “gogoloiul” era alburiu-strălucitor. Cum l-a atins, arătarea neagră și urâtă s-a făcut praf. Petrache a întrebat cine este femeia de lângă El.
— Maica Precista. Ea se roagă mereu pentru iertarea lumii. Eu mi-am ridicat mâinile de pe voi, și Maica Precista se roagă mereu ca să fiți iertați.
După care Dumnezeu a dispărut. Petrache Lupu și-a urmat calea și s-a dus la stână.

Ciobanul predicator

În acea vară a anului 1935, vestea că Dumnezeu s-a coborât pe pământ, arătându-i-se unui cioban de la Maglavit, s-a întins, în câteva zile, în tot Bărăganul, din sat în sat și din cătun în cătun, până a ajuns mai departe, în Moldova și Transilvania, ba chiar până în Maramureș. Oamenii au început să coboare de peste tot la câmpie, pe malul Dunării, să îl asculte pe Petrache Lupu și vorbele ce îi erau transmise de Dumnezeu. Pe jos, prin colbul Bărăganului, sau în căruțe venite din inima munților, oamenii se întovărășeau pe drum și curgeau cu toții, cu sutele, cu miile, în acel sat necunoscut, numit Maglavit. Unii veneau din credință, alții ca să se vindece de vreo infirmitate trupească sau sufletească, alții să asculte cuvintele lui Dumnezeu, rostite prin gura acelui cioban. Cu toții veneau și dormeau, se rugau și sărutau pământul pe unde Dumnezeu zburase alături de Petrache Lupu. În doar câteva săptămâni, islazul unde Petrache își păștea oile a devenit neîncăpător pentru mulțimile venite să îl asculte. Sute de mii de oameni așteptau să le vorbească. De la Calafat, de la Craiova și de la București, alaiuri de preoți au venit să vadă dacă e într-adevăr minune sau șarlatanie. Se cruceau, văzând șirurile de oameni întinse pe kilometri întregi înaintea intrării în Maglavit și mulțimea ce asculta încremenită vorbele unui cioban analfabet, până mai ieri surdo-mut. Nu știa să scrie, nu știuse niciodată să citească, se iscălea punând degetul, însă vorbea ore întregi mulțimii, fără să bea apă, fără să mănânce nimic. Urcat pe un mic amvon improvizat, un bărbat mic de înălțime, îmbrăcat în ițari și încălțat cu opinci, vorbea mulțimii ore întregi despre Dumnezeu, luminat și ținut parcă de o putere nevăzută. Chiar și când mai marii bisericii l-au luat la întrebări, el le-a spus mereu și mereu aceeași poveste: cum se întâlnise cu Dumnezeu, care îi poruncise să îndrepte lumea. La scurtă vreme, în Maglavit au început să se petreacă minuni. Oamenii cu suferințe sufletești sau trupești își aflau vindecarea, și vestea lor aducea puhoaie de lume în lunca Dunării. Oamenii făceau donații, se strângeau grămezi de bani. Banii erau puși în saci și sacii încărcați în căruțe, ce porneau încolonate, în pasul domol al cailor, spre Craiova, unde erau depuși la bancă. Cu acei bani s-a început construirea unei biserici, exact pe locul unde i s-a arătat Dumnezeu lui Petrache Lupu. S-a început construcția de case pentru pelerini, de băi publice și toate celelalte trebuincioase mulțimilor ce veneau fără oprire.

Vestea celor întâmplate la Maglavit a ajuns până la rege și acesta a dorit să îl vadă pe cioban. Regele Carol al II-lea a trimis o limuzină să îl aducă la palatul său de la Peleș. Iată că Petrache Lupu putea să transmită și “celui mai mare om din țară” mesajul lui Dumnezeu, așa cum acesta îl sfătuise. Petrache a stat mai multe zile la palatul regelui. Carol i-a botezat cel de-al doilea copil, cu numele de Mihai, și i-a dat cadou o icoană de prețși o candelă. Dar gloria nu l-a schimbat pe Petrache: îmbrăcat cu aceiași ițari și încălțat cu aceleași opinci țărănești, plin de bunăvoință și modestie, le predica oamenilor mai departe, săptămână de săptămână. Apoi România a intrat în război și bărbații au fost luați în armată. Lumea a început să se teamă, crezând că acesta este sfârșitul propovăduit de Petrache Lupu: soseau focul, durerea și sărăcia, provocate de Dumnezeu. Generalul Antonescu l-a chemat atunci pe cioban și l-a luat cu el în avion. Au zburat pe deasupra frontului, și Petrache a spus o rugăciune pentru soldații români. Generalul i-a arătat, pe pământ, un fir argintiu, șerpuitor: Donul. Unde râul făcea un cot, acolo era linia întâi a frontului. Petrache a privit, și după ce a spus rugăciunea, și-a întors ochii către general: “Razboiul se pierde. Vin și trec rușii”. Atât i-a spus generalului. La aterizare, acesta a dat ordin să nu cumva să ajungă așa vorbă la soldați, să îi demoralizeze. Petrache Lupu s-a întors acasă. A pornit apoi din Maglavit în pelerinaj prin toată țara, ca să ajungă cuvântul lui Dumnezeu și la cei ce nu reușiseră să vină în lunca Dunării.

Timpuri grele

Era o după-amiază de vară și Petrache Lupu stătea, ca de obicei, pe băncuța din fața casei. Războiul se terminase. Biserica începută pe locul unde i se arătase Moșul fusese ridicată până la acoperiș, apoi lucrările s-au oprit, “din ordin de sus”, și banii donați de oameni au dispărut din Banca Naționala de la Craiova. Nu demult, Petrache aflase că acel general care îl luase în avion a fost executat. Și cum stătea el așa, Petrache a văzut cum de pe toate ulițele satului vin mulțime de oameni spre el. Familii întregi, grupuri de prieteni sau de vecini. Când ulița din dreptul casei s-a umplut, cineva a luat cuvântul și a vorbit în numele lor.
— Nea Petrache, ești omul lui Dumnezeu. Noi îți zicem toți Sfântu’ și ne ajutași pe fiecare după cum putuși sau după trebuință. Acu’, ai auzit și mata poate… Noi nu știm ce să facem… Omul a mai privit o dată în spatele său, la ceilalți, și apoi a zis răzbit: “Nea Petrache, să ne înscriem sau nu în cooperativă?”. Petrache i-a privit un timp fără să spună nimic. S-a ridicat de pe bancuță, și-a așezat mai bine clopul pe cap și a zis scurt: “Faceți cum vreți”, după care a intrat în curte. Oamenii au rămas în fața porții. Au discutat până la lăsarea nopții dacă „să se desfășoare” sau nu în gospodăria comunală. Apoi s-au risipit încet, unii spre casă, alții spre M.A.T., să bea o țuică. La câteva zile după această întâmplare, câțiva bărbați cu genți diplomat, „de la regională”, au sosit la Petrache Lupu acasă și după ce au discutat mai multe ore cu el, l-au luat cu ei, și nimeni nu a știut nimic despre Sfântul, câteva zile. Se spunea că a fost ținut în arest, într-o casă secretă din Craiova, dar nimeni nu știa ceva sigur.
Petrache apărea tot mai rar printre oamenii satului. Stătea mai mult în casă sau sus, la vie, unde avea o bucată de pământ. Oamenii încă veneau la el să se vindece de boli sau să scape de necazuri. El îi trimitea „la buturugi”, acolo unde i se arătase Dumnezeu. „Mergeți, mă fraților, la buturugă, mergeți la cruce, stați acolo și vă rugați să vă ierte Dumnezeu păcatele și să nu vă mai canonească”. Așa îi indemna pe toți Petrache, cu vorba blândă.

Mașina neagra

În vara lui 1951, a fost o zi specială. Orice bătrân din Maglavit și-o amintește. Petrache anunțase că în două săptămâni va spune oamenilor „vorba cea mare” lăsată de Dumnezeu. Spre disperarea autorităților comuniste, vestea se răspândise în toată țara și sute de credincioși curgeau deja către lunca Dunării. Era către prânz, când pe ulița satului a apărut o mașină neagră care a străbătut așezarea fără să oprească nici la casa sfântului, nici la miliție, ducându-se glonț, tocmai sus, la vii, între colibele oamenilor. Mai exact, s-a oprit în dreptul colibei lui Petrache Lupu. Doi bărbați au coborât din mașină, s-au apropiat de cioban și după ce au discutat cu el scurt, ceva, i-au pus cătușele la mâini și l-au urcat în mașină cu de-a sila, așa îmbrăcat cum era. Veniți din curiozitate mai aproape, să vadă mașina, oamenii au observat ce se întâmplă. Au văzut cum, după ce s-au urcat cu toții în mașină, șoferul acesteia a vrut să pornească, dar n-a putut. Motorul gemea, tușea, nu pornea. Șoferul s-a dat jos, a umblat la motor și a încercat din nou să o pornească: nimic. Motorul gemea și atât. Atunci au văzut oamenii cum cei doi bărbați de pe bancheta din spate coboară în drum împreună cu Petrache Lupu. Acesta le-a zis să îi deschidă cătușele. S-a așezat în genunchi în fața mașinii. A spus o rugăciune, apoi și-a făcut o cruce mare și a zis: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac”. S-a urcat din nou în mașină împreună cu cei doi bărbați și când șoferul a învârtit cheia, motorul a pornit dintr-o dată. Automobilul a dispărut în praful mare al drumului, nimeni nu știe unde. Petrache n-a mai apucat să spună vreodată „vorba cea mare”.

„N-a știut nimeni nimic de el timp de trei luni”, îmi spune Nicolae, nepotul lui Petrache, cel ce locuiește astăzi chiar în casa ciobanului. „Nu știam de el dacă e mort sau viu sau ce-o fi cu el. Și, într-o zi, am primit o telegramă, ca să merg să îl iau de la gară, de la Calafat. Am pus calu’ la căruță și m-am dus. L-am așteptat eu la gară, că mă iubea ca pe-un fiu, și eu îl iubeam ca pe-un tată. L-am văzut de când s-a dat jos din tren. Da’ parcă era el și parcă nu mai era el. Era slab… Da’ slab! Ca un arac, așa era de slab! L-am luat în brațe și-am început să plâng. Măi, tăicuță, pe unde ai fost matale…? Și plângea și el și nu zicea nimic. L-am adus acasă și multe zile a stat la pat, n-a vorbit cu nimeni. Mânca puțin și se ruga la iconița lui. După aia, când s-a întremat, s-a luat cu lucrul prin curte și niciodată nu ne-a zis unde a fost și unde l-au dus și ce i-o fi făcutără ăia. A zis numa’ după câțiva ani, ceva despre Jilava, da’ altceva nimic”, își amintește Nicolae. După întoarcerea acasă, Petrache Lupu nu a mai primit pe nimeni. Cei ce veneau pentru vindecări erau trimiși la biserica neterminată, unde se arătase Moșul. Se duceau noaptea, pe furiș, dormeau în pădurice și se rugau până în zori, ca apoi să plece la fel de ferit, să nu îi vadă cineva. În cazuri excepționale, când oamenii veneau recomandați de câte o ruda a lui Petrache, acesta îi primea. Însă tot noaptea. Nepotul Nicolae își amintește: „Venea lumea noaptea, ca să nu afle nimeni. Moșicu meu le spunea că nu e nici sfânt, nici medic, nici vraci, da’ oamenii se rugau să îi atingă măcar, să pună mâna pe ei, să îi lase să stea în preajma lui nițel. Și-atunci, îi ducea în cămăruță, acolo unde avea iconița lui și unde mereu ardea candela. Acolo, îngenuncheau împreuna și Petrache se ruga pentru ei. Avea o anumită rugăciune pe care o spunea așa, bolborosit. Și dacă oamenii aveau vreo boală trupească, îi ungea cu o alifie dintr-o cutiuță de sub candelă. Atâta le făcea. Dar oamenii se vindecau sau izbândeau sau își găseau pacea sufletului. Treceau după aceea pe aici și îi mulțumeau”.
Așa a trăit Petrache anii pe care i-a mai avut. Și a avut destui. Avea 82 de ani la revoluția din ’89. Oamenii au venit iarăși la el la poartă. Au umplut ulița din fața casei, ca altădată, și l-au întrebat ce să facă. Petrache Lupu, bătrân și aproape orb, i-a ascultat. Și-a făcut semnul crucii și le-a zis:
— Să-ți omori conducătorii, și încă de Crăciun, nu e bine. Va veni rău peste țară, că e păcat mare. Rugați-vă!
Și nu e rău acu’ în țară? Uite că se fură, nu mai există cinste și onoare, nu mai e respect, și banu’ i-a înnebunit pe toți. N-a avut dreptate Petrache? A avut, săracu’!”, conchide Nicolae și mă conduce în casă, în camera lui Petrache Lupu. E cea mai mică încăpere din toată casa: are doar un pat, o masuță și un aragaz. „Aici a murit Petrache”, îmi spune Nicolae și se așează pe patul îngust. „Chiar aici, pe patul ăsta. Când eram copil, în patul ăsta mă ținea în brațe și adormeam seara cu capul pe pieptul lui. Când a murit, a murit el cu capul pe pieptul meu, tot aici, în patul ăsta”.

Martorii

Gelu Dumitru scoate mai întâi câteva cutii cu fotografii din dulap. Apoi, de undeva de lângă pat, mai scoate câteva pungi „de arhivă”. Pune pe masă și cele patru cărți ale sale despre Maglavit. Abia acum, în prezența acestor martori, în prezența acestor argumente, pare că poate să vorbească. Dacă este cineva care îți poate vorbi trei zile despre minunile de la Maglavit, atunci „Profesorul” este acela, Gelu Dumitru, fostul director al școlii din Maglavit. Când Petrache Lupu vorbea mulțimii, Gelu era un copil: „Nu știam exact ce se întâmplă, dar îmi dădeam seama că e ceva special: mă uitam la Petrache și vedeam în jurul capului acestuia un cerc luminos. Se vedeau și două forme, ca două busturi făcute dintr-un fel de nor alb, ce apăreau la înălțimea umerilor, apoi dispăreau și reapăreau”. Minunile de la Maglavit au fost mii. Profesorul Dumitru a strâns documente despre câte a putut. Are liste întregi cu orbi vindecați, cu paralizați care s-au însănătoșit sau șchiopi plecați pe picioarele lor. Are totul notat, cu nume și adrese. Cu unii are chiar și fotografii. Își pune ochelarii și începe să îmi spună:
— Uite, iau la întamplare, dar cazuri de-astea sunt sute, cine le putea număra? Veneau mii de oameni aici. Și veneau de toate religiile și de toate neamurile: români, catolici, țigani, ortodocși, unguri, evrei. Veneau unde se arătase Dumnezeu pe pământ. Fetița lui Marin Coveianu din Amzulești, fiind surdo-mută din naștere, s-a vindecat cu rugăciune la buturugi. Ana Epure din Dolj, comuna Risipiți, a venit oarbă de ochiul stâng și i-a revenit vederea. Maria Anghel, din comuna Corbu, judetul Olt, bolnavă de nervi, a dormit trei zile la cruce și s-a vindecat. Elena Constantinescu din Constanța, bolnavă de epilepsie, a stat două săptămâni la buturugi și s-a vindecat. Și lista continuă… Profesorul se oprește, își scoate ochelarii și îi leagănă în aer.

—  Petrache Lupu nu numai că le vorbea oamenilor despre Dumnezeu, dar atunci când se afla în luncă, parcă avea putere de undeva. Era și cum se spune… văzător cu duhul. O mamă cu doi copii orbi a venit la el să ceară vindecarea. Și Petrache Lupu i-a spus: „Îți iei asupra ta osânda păcatului tău căzut peste copii? Tu ai făcut acești copii cu fratele tău”. Într-un plâns disperat, femeia și-a recunoscut acest păcat. Altădată, un om a venit să își dăruiască toată averea pentru facerea bisericii. Și Petrache nu i-a primit banii spunându-i: „Averea ta e făcută din hoții”. Au fost multe de-acestea. Și încă sunt multe mărturii aici în sat, că oamenii trăiesc. Avem chiar aici, la colț, un bătrân care a aruncat cârjele după ce s-a rugat la locul sfânt, și a mers singur. Două uliți mai încolo, e o fată care s-a născut fără picioare, pentru că tatăl ei s-a ocupat de dusul banilor cu caruța la bancă, la Craiova, și a luat din ei. Mai avem un caz, cunoscut de toți, cel al lui Florea Fantana. Până târziu, în vremea comuniștilor, Petrache a ținut, pe zidul dinspre drum al casei, două tablouri cu viziunile lui. Florea ăsta, care era și secretar la UTM, a venit într-o noapte, a luat tablourile și s-a dus la marginea satului, unde le-a dat foc. Mare faptă făcuse el pentru partid! Numai că s-a dus acasă, s-a culcat și dimineața… s-a trezit orb! Țipau femeile din casă, de se auzea în tot satul. L-au dus la doctori, și pe-aici, și pe la Craiova: nimeni nu știa ce are. Babele din sat însă știau. Și așa s-a întins zvonul că uite ce pățește cine se pune cu Dumnezeu și omul lui. Când s-a auzit asta, au intervenit cei de la partid, de sus. Ca să dezmintă zvonurile, i-au plătit lui Florea drumul și spitalizarea la Moscova, să îl facă bine acolo. Numai că nici acolo nu s-au priceput mai mult, și omu’ a rămas tot orb. Când s-a întors acasă, tot babele au vorbit cu cei din familie și i-au convins să meargă la locul unde s-a arătat Dumnezeu și să se roage acolo, că altă soluție nu e. Și așa a făcut. În fiecare duminică a mers Florea cu familia și s-a rugat în vale pentru iertare. În a opta duminică, vederea i-a revenit.

Poveștile despre Petrache Lupu și locul în care acestuia i s-a arătat Dumnezeu sunt nesfârșite. Poate cel mai simplu este să mergi acolo. Să vezi locul din pădure, numit „la buturugi”, unde „Moșul” s-a arătat, sau la salcia de care El s-a sprijinit și de-atunci picură apă tămăduitoare din ea, sau la crucea din luncă, de lângă cei patru duzi, de unde Petrache, un cioban orfan și analfabet, a știut să spună cuvântul lui Dumnezeu. Nu ai cum să nu simți puterea, apăsarea acelui loc întins, plin cu ochiuri de apă, la marginea pădurii de salcâm. Dacă stai nemișcat în aerul plin de lumină, auzi Dunărea, auzi rugăciunile de altădată, împletite în acea curgere nesfârșită de apă. Și un glas ce merge parcă înaintea tuturor, ușor de recunoscut: Petrache Lupu, Omul lui Dumnezeu.

Sursa: http://manastireamaglavit.ro/index.php/istoric/petrache-lupu

 

About GEKO

TOTUL în viaţă are un sens... NIMIC din ea nu se petrece întâmplător...

Check Also

117939_manastirea-tuturor-sfintilor-craiova

Manastirea Tuturor Sfintilor

Manastirea Tuturor Sfintilor paraclis Mitropolitan Craiova –Dolj Hram: Duminica Tuturor Sfintilor Arhiepiscopia Craiovei   Manastirea …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.