Breaking News
GEKO's WorkGroup Inc.
poza-2402_1

Manastirea Dealu

Manastirea Dealu. Com Aninoasa-Dambovita

 ISTORICUL MANASTIRII DEALU

Se ştie că pe vremea lui Mircea cel Bătrân existau mai multe mănăstiri “despre care nu ştim când şi de cine au fost întemeiate”, printre ele numărându-se şi Mănăstirea Dealu. Dar lăcaşul iniţial nu a rezistat prea mult astfel că, la sfârşitul aceluiaşi secol, domnitorul Radu cel Mare (1495-1508) a hotărât ridicarea unui ansamblu mănăstiresc din temelie, pe locul celui existent, din diverse motive: “fie că acest sfânt locaş se năruise în timpul îndelungatei sale existenţe, fie că Voievodul voia să facă lângă capitală un «edificiu» care să întreacă pe cele existente atunci în «splendoare», fie, în sfârşit, că – după spusa tradiţiei – voia să ridice peste «oasele scumpe ale moşilor săi» o biserică măreaţă.”

Astfel că, la 26 august 1499, domnitorul începu a zidi mai întâi clădirile din jurul mănăstirii, în principal clopotniţa, abia apoi urmând a se ocupa şi de biserică. Toate acestea se cunosc dintr-o inscripţie a vechii clopotniţe, aflată sub stema lui Radu cel Mare: “Cu mila lui Dumnezeu, Io Radul Voevod, fiul lui Vlad Voievod, Domn a toată ţara Ungrovlahiei, începu acest turn [clopotniţă] al sfântului părintelui nostru Nicolae făcătorul de minuni în anul 7007 [1499] luna august 26 zile.”

Cât priveşte amănuntele legate de zidirea şi sfinţirea bisericii le aflăm din cele două inscripţii în slavonă, ce se află de o parte şi alta a uşii de intrare în biserică, inscripţii sculptate în piatră şi încadrate în chenare din acelaşi material: “Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşitul Sfântului Duh blagocestivul şi iubitorul de Hristos, înfrumuseţat cu toate învăţăturile drept-credincioase şi încununat cu toate cununile, Io Radul Mare-Voevod, cu mila lui Dumnezeu Domn a Toată Ţara Românească, fiul marelui Vlad Voevod [Călugărul], în anul 7008 [1500], crugul zodiei: 2 al soarelui şi al lunii: 16, temelia: 29, indicţia: 3, mâna anului: 3, a început să zidească şi să înnoiască şi din temelie a ridicat cu toate bunătăţile şi cu mari frumuseţe a înfrumuseţat acest mare hram întru numele sfântului părintelui nostru şi arhierarh, făcătorului de minuni Nicolae din Mira Lichiei, şi a sfinţit-o în acelaşi an 7010, luna D[ecembre] 4 zile, fiind egumen Zaharia. Amin.”

 

Biserica nu a fost complet terminată, pictura ei urmând a fi realizată abia peste câţiva ani, în timpul lui Neagoe Basarab (1512-1521). După mărturia acestuia din urmă, “Radul Voievod a trecut din această viaţă de deşertăciune şi acest mai sus zis hram l-a lăsat nesăvârşit de Sfânta Scriptură”, fapt care l-a determinat ca să o termine el, pentru ca “să ne numim şi noi ctitori cu mai sus numitul Radu voevod, ctitor şi clăditor al acestui hram”.

După moartea lui Mihai Viteazul (1593-1601), mănăstirea avea să fie jefuită şi distrusă parţial, atât în timpul conflictelor armate cât şi de către tâlharii ocazionali. În anul 1610, la 29 decembrie, pe când domnul ţării Radu Şerban (1602-1611) petrecea la Târgovişte, principele ardelean Gabriel Báthory a trecut cu oastea prin pasul Branului şi a pătruns în Ţara Românească. El s-a aşezat stăpânitor al ţării pe care a prădat-o timp de trei luni, lăsându-şi un trist renume în istorie: “Iar Batâr Gabăr s-au tăbărât la scaunul Târgoviştii, şăzând aicea în ţară 3 luni, dând voie oştilor de au prădat ţara şi toate mănăstirile, cât n-au rămas nimic în ţară. Nici altă dată n-au mai fost aicea în ţară răutate şi jaf ca atuncea”, aspect ce apare şi în cronica lui Radu Popescu: “că în trei luni au şăzut procletul în ţară, jefuind, prădând, arzând; care nevoie n-au fost, nici va mai fi în pământul nostru.”

Cum Gabriel Báthory îşi stabilise sediul la Târgovişte, mănăstirea Dealu a fost printre primele lăcaşuri ce au căzut victimă jafului şi distrugerii. Mărturii avem de la egumenul de atunci al mănăstirii, Mitropolitul Matei al Mirelor: “câte ticăloşii şi vărsări de sânge şi profanări de biserici şi jafuri de mănăstiri, nu se pot spune cu deamănuntul… În special chinuiau pe preoţi şi pe călugări… Şi năvălind ca hoţii în mănăstirea noastră, furând toate giuvaerurile câte le căpătase şi sfărâmând mormintele domnilor şi stricând lespezile bisericilor, crezând să afle bogăţii de aur, puindu-şi numele de furi de lucruri sfinte şi scormonitori de morminte.”

De starea jalnică în care se afla mănăstirea după trecerea oştilor jefuitoare a fost impresionat voievodul Radu Mihnea care, venind în 1614 să se închine bisericii şi să înalţe rugăciuni lui Dumnezeu şi Sfântului Ierarh Nicolae, a găsit “sfântul lăcaş stricat şi lovit şi sărăcit şi jefuit şi surpat cu totul de Unguri”, iar în altă parte zice că l-a găsit “pustiit, risipit, dărâmat şi de tot sărăcit de necredinioşii Unguri.” După cum mărturisea într-un hrisov emis în acelaşi an, “inima noastră a venit la umilinţă şi jale fiind atunci nastavnic şi egumen al mai sus spusului lăcaş prea sfinţitul mitropolit al Mirelor chir Matei şi cu ceilalţi călugări şi fraţi din cinul călugăresc, cari au căzut cu lacrimi de umilinţă şi smerenie spre domnia noastră, aducând înaintea domniei noastre prea umile rugăciuni ca să fiu nou ctitor al sfântului lăcaş, mai sus zis, ca să întăresc şi să înnoesc şi să împuternicesc acest sfânt lăcaş”, mai ales că nu doar sfânta mănăstire era “pustiită şi stricată”, ci şi “biserica lui Dumnezeu, asemenea chiliile şi celelalte case pustiite.”

Fiind o importantă ctitorie şi necropolă domnească, mănăstirea a beneficiat mai departe de purtarea de grijă a voievozilor iubitori de neam şi frumos ce au contribuit la refacerea ansamblului ori a bisericii, înscriindu-se pe linia ctitorilor de seamă. De pildă, despre Matei Basarab (1632-1654) se spune că a desfiinţat în anul 1639 închinarea făcută mănăstirii Iviron din Muntele Athos, totul din dorinţa ca acest sfânt locaş să nu ajungă cumva pe mâna călugărilor străini de neam. Mai mult, domnitorul i-a întărit mai multe proprietăţi, dăruindu-i un rând de sfinte vase din aur (azi dispărute). Printre numeroasele obiecte bisericeşti dăruite ctitoriilor sale sau altor biserici pe care le socotea a fi de prim rang se numără şi o cruce din lemn de chiparos ferecată în argint, ramele fiind împodobite cu ornamente vegetale. Crucea este sculptată pe ambele feţe, scenele fiind încadrate de colonete şi având inscripţii greceşti explicative. Piciorul crucii se sprijină pe o bază elipsoidală, cuprinzând o inscripţie frumos gravată: “Această svîntă cruce ferectu-o-au Matei Vod[ă] şi cu doamna sa Elena şi o au dăruit la mănăstirea Deal[ul]ui, unde iaste hramul s[vea]ti Nicolae în anul 7157 (1648-1649).” În prezent crucea se păstrează în mănăstirea căreia i-a fost dăruită.

Nici marele domnitor şi ctitor Constantin Brâncoveanu (1688-1714) nu a rămas nepăsător la suferinţele mănăstirii – căci incursiunea austriecilor în Muntenia (1689-1690) pricinuise multă pagubă. Dintr-un document din 1691 aflăm că “în zilele domniei mele, întâmplându-se oşti greale de păgâni de au intrat în ţară aici, de nemţi despre ţara ungurească… au făcut multă stricăciune şi prăzi ţărei”, prilej cu care “jefuit-au şi într-această sfântă mănăstire ce au găsit”.

Văzând el că “de multă vreme învechindu-se multe să stricase şi să dărâmase… toate cele ce era prea învechite au pus de le-au dres şi le-au înnoit şi mai bine le-au tocmit ca de iznoavă mai toate”. Cronicarul oficial al domnului, Radu Greceanu, a menţionat şi el acest eveniment, precizând că “domnul, prentre atâtea supărări, îndemnatu-s-au şi au învălit mănăstirea Dealului păste tot cu table dă aramă şi o au înfrumuseţat precum pre dinlăuntru cu zugrăvele şi cu alte odoare, aşa şi pă dinafară”, fapt subliniat ulterior şi în pomelnicele mănăstirii.

Dar domnia fanarioţilor nu avea să aducă nimic bun nici ţării şi nici mănăstirii Dealu, la delăsarea şi sărăcirea generală adăugându-se jafurile turcilor din 1738, din timpul războiului cu austriecii. În plus hotarele moşiile erau încălcate mereu, astfel că veniturile erau numai cu numele. Nici râvna egumenului Dionisie Lupu (1769-1831), viitorul mitropolit al Ţării Româneşti, nu a izbutit să facă mare lucru, deşi nu a rămas nepăsător la lipsurile mănăstirii. Din păcate, cutremurul din 26 octombrie 1802, rămas în amintirea cronicilor ca unul înfricoşător, “a risipit toate la pământ”, dar nu l-a învins şi pe egumen care “de iznoavă al doilea rând l-au făcut la loc, încă şi mai cu adaos”, împrumutând bani şi solicitând ajutoare de prin toate părţile.

Dar viaţa la Mănăstirea Dealu a continuat să fie plină de greutăţi. Degeaba a trecut-o Ioan Caragea (1812-1818) în rândul mănăstirilor de prim rang, veniturile ei erau neînsemnate şi insuficiente pentru întreţinerea curentă şi efectuarea reparaţiilor. La toate acestea s-au adăugat cutremurele de pământ, căci după cel din 1802 a urmat unul şi mai puternic în 1838 – când au căzut turlele mici, asemenea şi paraclisul. În urma lor s-au făcut nişte reparaţii minore, restul ajungând de ruină.

De această stare jalnică a aflat domnitorul Gheorghe Bibescu (1843-1848). Implicarea sa în viaţa Mănăstirii Dealu s-a datorat faptului că a fost un “idolatrizator al trecutului nostru”, fapt pentru care la înscăunarea sa din 1843 de la Curtea Veche, el a depus jurământul îmbrăcat în costumul lui Mihai Viteazul, al cărui mormânt de la Dealu l-a vizitat la scurt timp după aceea. Dorinţa lui de a fi un imitator al bravului voievod muntean l-a determinat să-şi îndrepte atenţia dar mai ales finanţele către biserica ce adăpostea capul ilustrului său înaintaş.

Dându-şi seama de complexitatea lucrărilor, a angajat pentru prima dată arhitecţi din străinătate, cu studii de specialitate, dintre care “arhitectonul” Johann Schlatter a primit chiar titlul de “arhitect mănăstiresc”. S-au refăcut clădirile din jurul mănăstirii, având parter şi etaj dar, mai ales, s-a construit turnul clopotniţă, un turn înalt ce poartă până azi numele de turnul lui Bibescu, deşi a fost terminat în timpul lui Barbu Ştirbei. Din păcate s-a intervenit mai mult decât trebuia asupra bisericii, refăcându-se turlele cele mici în stilul neogotic, la modă pe atunci şi adăugându-se un fronton pe latura vestică. Forma învelitorilor a suferit şi ea transformări majore, frontoanele arcuite fiind transformate în unele triunghiulare. La fel şi cornişele şi forma învelitorilor turlelor, la cornişa acestora din urmă fiind adăugate nişte fleuroane, în stilul neogotic al vremii. În biserică s-au refăcut mobilierul şi tâmpla, bineînţeles tot în acel stil gotic cu tendinţe baroce. În timp ce erau executate reparaţiile la biserică, domnul s-a îngrijit ca să o înzestreze cu odăjdii, clopote şi argintărie nouă lucrată la Viena (sfeşnice şi policandru), astfel că târnosirea a putut avea loc în 1857.

Din păcate, secularizarea care s-a abătut asupra tuturor mănăstirilor româneşti avea să ducă Dealu la sărăcire completă şi la risipirea călugărilor în cele patru zări. În timpul Războiului de independenţă (1877-1878) aici avea să funcţioneze un lagăr al prizonierilor turci. Ulterior, în 1879, s-a înfiinţat Şcoala divizionară de ofiţeri – ea rămânând aici până în 1883 când s-a mutat la Mănăstirea Bistriţa. În această perioadă, în zidurile străvechii biserici au început să fie incizate, mai mult sau puţin adânc, numele celor care au considerat că doar aşa şi-l pot face nemuritor, un gest condamnabil, căci inscripţiile adânc incizate nu mai pot fi îndepărtate.

În acest răstimp, o comisie formată din Ioan Slavici şi arhitectul Gheorghe Mandrea, însărcinaţi de minister cu cercetarea monumentelor istorice, a vizitat Mănăstirea Dealu pe la 1881 şi a constatat că erau necesare “însemnate reparaturi”. Drept pentru care, considerându-l cel mai preţios monument după biserica lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş, comisia a cerut ca să se ia măsurile necesare în vederea conservării monumentului. Nu s-a făcut nimic în acest sens, iar lăcaşul ajunsese a fi mănăstire numai cu numele, părăsindu-se cu totul. Prin vara anului 1897, un vizitator mărturisea că a aflat aici doar un singur călugăr.

Pe la începutul veacului al XX-lea la Mănăstirea Dealu s-a mutat Şcoala copiilor de trupă, pentru ca, din 1912, aici să fiinţeze liceul militar “Nicolae Filipescu”, purtând numele celui care a stăruit mult la înfiinţarea sa. Cu acest prilej s-au înlocuit toate clădirile perimetrale, din vechiul ansamblu păstrându-se numai biserica şi clopotniţa. Fostele chilii au fost înlocuite cu un rând de clădiri cu etaj ce au transformat mănăstirea într-o cazarmă, preotul-profesor de Religie urmând a săvârşi şi cele sfinte în biserică.

Dar cutremurul din 1940 a pricinuit mari distrugeri, năruind turlele bisericii, partea superioară a clopotniţei şi clădirile liceului. Liceul s-a mutat la Predeal, iar biserica şi restul au rămas în paragină câţiva ani buni.

Toate acestea au durat până în timpul păstoririi părintelui patriarh Justinian Marina când, cu concursul autorităţilor, au început lucrările de consolidare şi refacere ale străvechiului monument. Proiectul întocmit de arhitectul Ioan Paraschivescu prevedea construirea a două aripi de chilii, ateliere şi trapeză pe latura de nord a bisericii, prelungindu-se parţial pe laturile est şi vest, deasupra pivniţelor care s-au păstrat aşa cum erau. În final urma să se refacă şi zugrăveala bisericii, întrucât cea veche se deteriorase, iar la turle lipsea complet.

Deşi planul iniţial prevedea ca latura dinspre Târgovişte să rămână deschisă, în final s-a hotărât ca să se construiască de jur-împrejur corpuri de chilii şi un paraclis. Aceasta “pentru a se da înfăţişarea clasică monumentului, după modelul mânăstirilor ortodoxe… şi pentru a se crea un spaţiu corespunzător în vederea vieţii de obşte ce se va dezvolta aici.” Aşa că proiectul alcătuit de arhitectul Nicolae Diaconu cuprindea chilii cu coridoare largi în faţă, un paraclis şi încăperi pentru primirea înalţilor ierarhi.

Piatra de temelie a fost aşezată la 11 iulie 1955, pe locul unde urma să fie ridicat paraclisul. Între anii 1955 şi 1958 s-au realizat lucrările de refacere ale incintei pe laturile de răsărit, miazăzi şi apus – ea cuprinzând chiliile şi, pe latura sudică, un paraclis (cu hramul Acoperământul Maicii Domnului), o terasă cu vedere spre oraş şi apartamentul patriarhal – toate îmbrăcate în cărămidă aparentă. Ele completează vechiul corp de chilii aflat pe latura nordică şi care includ şi turnul clopotniţă, ansamblu ce se detaşează stilistic şi cromatic de cel nou construit, fără a ajunge însă să fie în opoziţie. Corpul proiectat de o parte şi de alta a turnului clopotniţă este tencuit şi zugrăvit în alb, după tradiţia ansamblurilor monahale munteneşti, prezentând şi el acelaşi portic cu câte trei rânduri de arce pe coloane de tip brâncovenesc ce imită piatra, dar mult mai mici ca înălţime. În ansamblu corpul vechi şi cel nou reprezintă două etape ale istoriei recente a monumentului, care se adaugă armonic la cea, mult mai veche, a bisericii.

După înnoirea mănăstirii şi refacerea sa din 1958, s-a hotărât ca aici să fie Casă sanatorială şi de odihnă pentru preoţii şi călugării în vârstă a Casei de Pensii şi Ajutoare din cadrul Patriarhiei Române, situaţie existentă până în 1986, an în care instituţia a fost transformată în mănăstire de maici, în regim de obşte depinzând de Arhiepiscopia Bucureştilor, iar în prezent de cea a Târgoviştei.

Sursa: http://www.manastireadealu.ro/istoricul.html

 

About GEKO

TOTUL în viaţă are un sens... NIMIC din ea nu se petrece întâmplător...

Check Also

manastirea-viforata-dambovita

Manastirea Viforata

  Manastirea Viforata Com. Aninoasa, Sat. Viforâta- Dambovita  AŞEZAREA GEOGRAFICĂ   Sfânta Mănăstire Viforâta este …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.