Breaking News
Home » Mănăstiri şi schituri » Mănăstiri Bucureşti » Manastirea Antim din Bucuresti
GEKO's WorkGroup Inc.
124171_manastirea-antim-bucuresti

Manastirea Antim din Bucuresti

Manastirea Antim din Bucuresti

Hram: Duminica Tuturor Sfintilor, Sfantul Ierarh Martir Antim Ivireanul

Arhiepiscopia Bucurestilor

 

Cel mai de seamă ierarh al Ţării Româneşti, deopotrivă pastor şi învăţător, a fost şi rămâne Mitropolitul Antim Ivireanul . Deşi n-a fost român de neam, prin harul cuvintelor şi al vieţii lui, Mitropolitul Antim a fost iubit şi preţuit de poporul nostru , care a văzut în el un adevărat “om al lui Dumnezeu “. Aşa se şi explică decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din iunie 1992, prin care strălucitul între ierarhi, Antim Ivireanul , a fost confirmat (oficial ) în rândul sfinţilor, ca Ierarh – Martir , prăznuit la 27 septembrie.

Originar din Iviria, pe numele de botez Andrei, tânărul este luat rob de turci şi adus la Constantinopol. Aici este răscumpărat de Patriarhia ecumenică unde şi învaţă sculptura în lemn, pictura şi broderia, precum şi limbile greacă, turcă şi arabă. În jurul anilor 1960, binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu îl aduce în Ţara Românească, unde devine ucenic tipograf la fostul episcop Mitrofan al Huşilor. Intră în cinul monahal şi este hirotonit preot, între anii 1691 – 1694 preluând şi conducerea tipografiei domneşti din Bucureşti , unde tipăreşte trei cărţi. După 1696 este egumen la mănăstirea Snagov unde, până în 1701, tipăreşte alte 15 cărţi dintre care 5 în româneşte, iar una bilingvă ”Liturghierul greco-arab” (1701), prima ediţie în limba arabă, pentru credincioşii din Antiohia. Revine apoi în Bucureşti, vreme de 4 ani, continuând să   tipărească alte 15 cărţi în special de cult.

Pentru viaţa sa înalt duhovnicească oglindită şi activitatea sa culturală, a fost ales episcop al Râmnicului la 16 martie 1705, întemeind şi aici o tipografie , unde în 3 ani, scoate la lumină 9 cărţi între care 3 în româneşte şi 3 în ediţie bilingvă slavo-română. Scrie “Tomul bucuriei”,(1706) contra catolicilor şi Liturghierul cu Molitvelnicul (1706), primele ediţii româneşti din Muntenia. Potrivit recomandării testamentare a mitropolitului Teodosie ( +27 ian. 1708) care păstorise credincioşii din Ţara Românească timp de 40 de ani, la 22 februarie 1708, episcopul Antim este înscăunat mitropolit, de faţă fiind şi patriarhii Alexandriei şi Ierusalimului. Tipăreşte la Târgovişte , într-o nouă tipografie, 18 cărţi (11 în româneşte), introducând în cult limba poporului şi desăvârşind ceea ce se începuse sub Matei Basarab ( tipicul) şi Şerban Cantacuzino ( textele biblice ). Erau deja tipărite în româneşte, deci, Psaltirea (1710), Octoihul (1712), Liturghierul (1713), Catavasierul , Ceaslovul (1715). Rămân totuşi netraduse Mineiele, Triodul şi Penticostarul.

În 1715 mută tipografia în Bucureşti, în noua mănăstire, ctitoria sa, cu hramul “Tuturor sfinţilor”. În total, Sfântul Antim a tipărit 63 de cărţi, 39 cu mâna sa, 21 în româneşte, 4 fiind scrise de el însuşi. Multe cărţi sunt ilustrate cu miniaturi gravate chiar de mâna lui, de o măiestrie şi frumuseţe deosebită. Între cărţile de folos sufletesc puse la îndemâna credincioşilor se numără şi “ Didahiile” ( predicile) sale, precum şi “ Învăţăturile creştineşti” (1700).

De asemenea, preocupat de grija românilor din Transilvania, Sfântul Antim, în 1699, trimite un ucenic la Alba Iulia să tipărească unele lucrări şi cărţi de cult ortodoxe. Chiar după dureroasa dezbinare din 1701, Mitropolitul Antim trimite scrisori de îmbărbătare către românii din Şcheii Braşovului, îndemnându-i să rămână statornici în dreapta credinţă, hirotonindu-le preoţi şi diaconi.

Înflăcărat patriot şi luptător împotriva asupririi turceşti, ca şi voievodul şi susţinătorul său Constantin Brâncoveanu, Mitropolitul Antim este arestat, în primăvara anului 1716; forţat să-şi de-a demisia şi refuzând-o, Mitropolitul Antim este caterisit, pe nedrept, de Patriarhia ecumenică, urmând să fie închis pe viaţă în Mănăstirea Sfânta Ecaterina din muntele Sinai. Pe drum, însă, ostaşii turci l-au omorât, aruncându-i trupul în apele râului Tungisa, lângă Adrianopol. Abia după 250 de ani (1966), Patriarhia ecumenică a anulat nedreapta sentinţă de caterisire dată asupra marelui Ierarh şi Mucenic Antim.

2. Manastirea Tuturor Sfintilor

La 5 februarie 1713, de ziua prăznuirii Sfintei Agata, Mitropolitul Antim Ivireanul se hotărăşte să clădească o mănăstire, pe locul unde era o veche biserică de lemn cu hramul Sfântul Nicolae, în care se păstra Mirul. De atunci, an de an, scrie el , “să se îmbrace o fată cu ie, cu rochie, cu cizme, cu brâu, şi să i se dea 230 bani, pentru căci în ziua pomenirii sale (a sfintei Agata ), prin descoperire dumnezeiască am hotărât să zidim biserica” nota1

Sfântul Antim pune toată averea sa pentru ridicarea din temelie a acestui Sfânt Lăcaş,” întru slava şi mulţumită însuşi celui întru troiţă Dumnezeu şi întru cinstea şi lauda tuturor sfinţilor dimpreună, încât să fie şi să se numească mănăstire a tuturor Sfinţilor, cărora am şi închinat-o şi pe numele lor am zidit-o, ca să se prăznuiască întru ea cu mărire şi să se cinstească necontenit cu laude şi cu cântări, ca nişte prieteni ai lui Dumnezeu şi ajutători şi sprijinitori tuturor pravoslavnicilor creştini” nota 2.

În afară de averea sa personală, Mitropolitul Antim mai primeşte, fie în dar, fie prin cumpărare diverse locuri sau imobile, nu numai de la creştinii din Bucureşti, dar chiar şi din alte oraşe. Amintim deci pe Drăguşin Vistiernicul, Constandin logofătul şi femeia sa Smaranda, Manea Ceauşul cu fratele său (dau terenuri în Bucureşti ), Maria Băneasa Mileasca şi ginerele ei (“un loc cu venituri în Târgovişte “), Chirca Budeanu ( “un codru de loc” pentru mănăstire), Lefter Vornicu (“6 răzoare de vie “) nota 3.

Mănăstirea a fost construită în “mahalaua popii lui Ivaşco” nota 4, nu departe de dealul Mitropoliei, la aproape două sute de metrii spre apus. Sfinţirea bisericii are loc în anul 1715, după cum reiese şi din pisania frumos sculptată în cadrul portalului monumental al uşii de la intrare, şi al cărei conţinut scris în versuri în greceşte este următorul:

“Biserica asta a Tuturor Sfinţilor hramul,

S-a făcut cu vrerea lui Dumnezeu, fire-a tuturora

Subt Ştefan cel care poartă numele Cantacuzino,

Stăpân strălucit al Ţării Româneşti vestite,

De către arhi–păstorul Antim Ungro-Vlahul,

Cel din Ivir, cum se vede din temelie.

Ca închinători zeilor faţă de Dumnezeu,

Ca David fii şi în biserica Sfinţilor

În anul de la mântuire 1715” nota 5

 

Ierarhul, şi ctitorul mănăstirii, a întocmit cu mâna lui planurile de execuţie ale mănăstirii, două dintre ele rămânând până în zilele noastre, şi anume: planul original al bisericii, pe hârtie, ataşat în testamentul său relativ la mănăstire şi un alt plan, realizat pe pergament ( în 1715) în cuprinsul aşezământului mănăstirii.

“Zidit-am împrejurul ei chilii destule şi alte lăcaşuri pentru odihna egumenului care va fi după vremi şi acelora ce vor vrea să aleagă viaţa sihăstrească adăugând întru ea şi altele multe trebuincioase, la care am închinat multe şi de toate câştiguri mutătoare şi ne mutătoare pentru îndestularea celor ce vor lăcui întru ea, adică: moşii, vii, mori, stupi şi dobitoace de tot felul.

Încă şi biserica am împodobit-o şi am înfrumuseţat-o cu ajutorul lui Dumnezeu pe dinafară şi pe dinlăuntru cu multe adaose de argint şi cu veşminte scumpe, cu cărţi de multe feluri şi [cu] altele ce se obişnuiesc a se înzestra zidirile cele cuvioase şi pentru ca se chivernisească toate nestrămutat, după cugetul meu, şi după socoteala cea bună şi dreaptă am aşezat 32 de capete în scris întru carele mai pe larg rânduiesc toată îndreptarea mănăstirii precum se vede în condicul cel iscălit al bisericii[…]” nota 6

Bucuros că a reuşit să dea capitalei Ţării Româneşti una din cele mai frumoase podoabe de arhitectură, sculptură, pictură şi odoare bisericeşti, Mitropolitul Antim întocmeşte unul din cele mai interesante testamente, prin care lasă dispoziţii cum să fie organizate şi administrate clădirile şi averile mănăstirii. Testamentul este început la 24 aprilie 1713, odată cu începerea construcţiei mănăstirii, şi este completat la 15 martie 1716.

Sfântul Sinod hotărăşte ca ctitoria sa “să fie slobodă, singură eişi legiuitoare, singură stăpânitoare şi nimănui supusă, fără numai lui Dumnezeu şi Tuturor Sfinţilor, cărora am şi închinat-o. Să nu fie subt stăpânire patrierşească, nici sub vreo vrednicie domnească, nici subt stăpânirea arhiereului ţării, nici vreunui boiariu, nici vreunei mănăstiri veri mari, veri mică, ci numai numele cel canonicesc al preasfinţitului mitropolit să se pomenescă întru ea, după rânduiala cea bisericească .” nota 7

Egumenului i se dau instrucţiuni pentru buna chivernisire a averilor şi a clădirilor. În munca sa va fi ajutat de cinci epitropi numai din “ciata negustorească”, iar veniturile să fie “ale săracilor”. Dispune de numărul de călugări şi locuinţele lor în chilii, precum şi oamenii de serviciu, asigurând fiecăruia salariul. Rânduieşte ca în fiecare an să fie daţi la şcoală un număr de copii pe cheltuiala mănăstirii, acoperindu-le casa, masa, hainele şi cărţile. Porunceşte preoţilor să înmormânteze gratuit pe săracii fără adăpost şi să li se facă pomenirile după lege. Tot din veniturile mănăstirii se vor îmbrăca săracii, copii şi bătrânii, iar străinilor li se asigură găzduire timp de trei zile. Chiar şi bolnavii, indiferent de originea lor, sunt în atenţia Sfântului Antim, egumenul şi călugării fiind datori să-i cerceteze, ”altfel vor avea blestem de nu-i vor cerceta “ nota8.

Mitropolitul Antim, ca un iubitor de cultură, s-a preocupat şi de luminarea prin carte a credincioşilor. Prin tipografia de la mănăstire, el urmăreşte educarea şi morală şi intelectuală a poporului în lumina învăţăturii creştine. De aceea doreşte ca “să aibă datoria tipograful să înveţe meşteşugul tipografiei unul după altul, pentru ca să nu piară acest meşteşug din ţară”. nota 9

La mănăstirea Antim, ctitorul înfiinţează pentru prima oară în Ţara Românească, o bibliotecă publică de împrumut, menţionând că: “ de va trebui cumva cineva să ia vreo carte sau să citească sau să o scrie, sau să caute ceva întrânsa, să se ceară răvaş, iscălit de cel ce o cere, cu făgăduiala că o va trimite înapoi cu termen hotărât, altfel să nu se dea, şi să poarte grijă să fie restituită” nota 10

3. Manastirea Antim dupa moartea ocrotitorului ei

 

Memoria ilustrului mitropolit este cinstită de popor prin daniile ce continuă să le ofere mănăstirii clădite de el. Numeroşi boieri şi dregători dau încă mari moşii şi alte averi, precum: la 8 decembrie 1721, Constantin Conţescu vel Vornic, dăruieşte mănăstirii Antim 200 de stânjeni la Conţeşti, cu trei roţi de moară cu vadul lor, 30 de mătci de stupi, 10 oi şi 10 râmători nota 11;Manea spătarul vinde mănăstirii, la 19 noiembrie 1733, o vie.

Mihai Racoviţă, domnitorul Ţării Româneşti, la 16 august 1731, semnează hrisovul relativ la scutirea de orice impozite şi dări a mănăstirii Antim, continuând hotărârile luate de predecesorii lui Ştefan Cantacuzino, Nicolae Vodă şi Ioan Vodă. La fel face şi domnitorul Grigore Ghica Vodă, prin hrisovul din 16 decembrie 1734. nota 11a

La 31 mai 1738 a fost un mare cutremur, în urma căruia cele două turle originale din cărămidă ale bisericii au fost dărâmate şi înlocuite cu altele, executate din lemn. În anii 1746-1747 are loc o restaurare a bisericii , prin danii realizându-se şi decorarea tâmplei de piatră cu pictură nouă, cu deosebire poleirea ei cu aur (174 taleri ) nota 11b

Sub regimul fanariot totuşi, călugării greci care jefuiesc averea mănăstirii printr-o proastă gospodărire, fac ca veniturile ei să se irosească cu timpul şi să nu mai poată fi îndeplinite scopurile umane şi filantropic creştine propuse şi lăsate moştenire de la Sfântul Antim. Astfel risipa şi jaful grecilor duc întreaga avere şi clădirile la ruină, situaţie jalnică în care se găsea la anul 1797. Atunci, la 22 martie, Alexandru Vodă Ipsilanti trece mănăstirea Antim ca metoc al Episcopiei Argeşului . nota 11c

Prin strădania episcopului Iosif al Argeşului şi cu sprijinul mitropolitului Dosoftei , situaţia Mănăstirii Tuturor Sfinţilor începe să se îmbunătăţească treptat, refăcându-se turlele bisericii precum şi acoperişurile clădirilor(1812). Sub conducerea episcopului   Ilarion al Argeşului, în 1820 au loc alte lucrări de restaurare. După anii 1850 însă, chiliile şi clopotniţa sunt într-o stare foarte avansată de degradare – În 1860 este aprobată restaurarea mănăstirii.

Abia în 1863, sub grija episcopului Clement al Argeşului, sunt terminate lucrările de restaurare care au constat în:

  1. executarea unei rozete mari pe frontonul pronaosului; înlocuirea tâmplei de piatră cu tâmplă de lemn de stejar; pictura originală este înlocuită cu alta de către pictorul Petre Alexandrescu; se execută şi un mobilier nou în biserică ( în stil neo-renascentist);
  2. paraclisul este complet renovat , după cum se arată şi în inscripţia interioară de deasupra uşii, pictura pereţilor şi a tâmplei fiind executată de pictorul Gheorghe Tătărăscu.
  3. chiliile sunt renovate, iar casele egumeneşti modificate ca distribuţie interioară;
  4. clopotniţa este restaurată complet în exterior; acoperişurile la toate clădirile sunt reînnoite prin scoaterea şindrilei şi punerea de tablă de zinc;
  5. sunt achiziţionate noi icoane şi candele, odăjdii precum şi alte obiecte de cult şi cărţi .

 

Imediat după încheierea restaurării, biserica este deschisă slujbelor şi oamenilor în prezenţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în vara anului 1863.

După inundaţia provocată de revărsarea Dâmboviţei, în februarie 1865, reparaţiile pardoselilor şi ale fundaţiilor clădirilor sunt terminate în 1867, în luna iunie. De atunci, vreme de 43 de ani , mănăstirea a rezistat în condiţii mulţumitoare, devenind însă doar biserică de mir, fără obşte.

În anul 1910 începe construcţia palatului Sfântului Sinod, plasat în prelungirea laturii de miazănoapte a chiliilor, terminându-se în 1912; au loc acum şi unele reparaţii ale clădirilor mănăstirii, mai ales la chilii (în 1908 şi 1912).

Datorită importanţei tot mai scăzute ce i se acordă, biserica Antim ajunge să fie doar o filială a parohiei Albe Postăvari până-n 1927, când e transformată în parohie independentă, acoperind câteva străzi din cartierul său. nota11d.

În 1937, Nicolae Iorga, preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice , susţine o prelegere asupra ajutorării cu fonduri pentru “salvarea de la ruină a mănăstirii”. Între anii 1939-1946 sunt executate actualele turle din cărămidă aparentă, înlocuindu-le pe cele din 1863 nota 11e. Au loc şi alte reparaţii. Sub grija, vrednicului de pomenire, Prea Fericitul Părinte Patriarh Iustinian, între anii 1950-1953 are loc restaurarea paraclisului, consolidându-i-se turla din cărămidă; iar pictura a fost curăţită şi restaurată, lucrările fiind executate şi încheiate la 15 martie 1951 de către Dimitrie D. Nicolaide cu trei ucenici . Pictura neobizantină din pridvorul şi de pe interiorul turlelor bisericii mari a fost realizat de pictorul Costin Petrescu, iar monumentalul mozaic de pe frontispiciul bisericii, ca şi pictura sălilor mari ale palatului sinodal, au fost executate de Olga Greceanu.

Între anii 1964-1966 are loc ultima mare restaurare, integrală, a complexului mănăstiresc (biserică, clopotniţă, paraclis, chilii, stăreţie ) construindu-se şi o instalaţie de încălzire centrală. Tâmpla originală de piatră este adusă de la lapidarul din curtea bisericii Stavropoleos şi remontată, adăugându-i-se icoane împărăteşti şi patru praznicale din mozaic. Tâmpla din lemn a fost trimisă parohiei ortodoxe române din Londra. Menţionăm că din 1958 a fost ataşat mănăstirii şi paraclisul Pompilian , unde (de obicei ) se sfinţeşte Sfântul şi Marele Mir. Din anul 1950, complexul Antim devine paraclis patriarhal şi reşedinţă episcopală, o soluţie fericită pentru a evita demolare sa. Este înfiinţat şi un muzeu pe laturile de răsărit şi de sud ale chiliilor, care cu timpul devin doar depozite ca şi paraclisul. nota 11

În anii 1984-1986, sub presiunea statului comunist care urmărea construirea unei străzi încadrate de blocuri, chiliile dinspre colţul nord-vestic   sunt demolate , iar clădirea Sfântului Sinod este mutată cu aproape 20 metri spre vest. Are loc o nouă restaurare a bisericii mari afectată de cutremurul din 1977, în special a picturii.

Între anii 1988-1996 se construiesc noi chilii pe latura dinspre răsărit şi o grădină între cele două paraclise . De sărbătoarea Sfântului Antim Ivireanul, la 27 septembrie, are loc resfinţirea paraclisului şi deschiderea muzeului de carte veche,(şi) de icoane şi alte obiecte bisericeşti de către Preafericiţii   Părinţi Teoctist, Patriarhul României şi Ilie al II-lea , Patriarhul Georgiei ( Iviria de altă dată).

 4. Descrierea Manastirii 

Iniţial mănăstirea avea forma unei cetăţi , cu biserica în centru , iar pe laturile ce descriu perimetrul unui pătrat erau chiliile. În fiecare colţ era câte un turnuleţ (T ). Intrarea în incintă se face printr-o poartă , pe sub clopotniţa ( C ). Pe latura sudică se află casele egumeneşti ( E), continuate cu paraclisul , înspre răsărit , în continuare fiind chilii. Punctat sunt reprezentate chiliile noi şi grădina care împreună cu paraclisul Pompilian ( PP), se găsesc în configuraţia actuală a mănăstirii.

 

Realizarea artistică a mănăstirii reprezintă o mărturie elocventă a capacităţilor Sfântului Antim, precum şi vieţii culturale bucureştene de la începutul secolului XVIII-lea. Întregul complex, biserică, chilii, paraclis, clopotniţă, case egumeneşti , a fost executat după planurile întocmite de marele ierarh şi sub directa supraveghere, atât arhitectonic cât şi pictural.

Biserica este singura ridicată în sec al XVIII-lea cu planul în formă treflată; ferestrele sunt mari, cu ancadramente sculptate în piatră; rozete mari şi bogate; pridvor deschis cu portal monumental; capitelurile şi piedestalurile coloanelor frumos ornamentate cu motive florale. Recunoaştem astfel stilul clasic brâncovenesc, cu o uşoară influenţă a barocului italian. Dimensiunile geometrice ale bisericii sunt 30 metri lungime şi 10 metri lăţime. Naosul cu două ferestre la fiecare absidă aminteşte de structura vechilor biserici sârbeşti . Pronaosul are o formă aproape pătrată. La restaurarea din 1863   s-au adăugat amvonul şi cafasul (pentru cor) executate din lemn de stejar, acelaşi model sculptural cu stranele, de către Carol Storck, nota 11f la anul 1861.

Deasupra uşii de la intrare, sub pisanie, se află decoraţia sculptată a emblemei Sfântului Antim, melcul, simbol al credinţei şi smereniei, încadrat de o cunună de lauri şi având în partea superioară o stea. Aceeaşi formă de melc a avut-o şi prima cheie a uşii bisericii, fierăria broaştei aflându-se din 1855 în Muzeul Naţional.

Sculptată de Sfântul Antim însuşi, uşa masivă de lemn de stejar de la intrarea în biserică ,depăşind în frumuseţe toate realizările artistice de acelaşi gen din vremea sa, capătă strălucirea unei taine duhovniceşti: nu putem intra în biserică decât prin lucrarea Păstorului ( adică uşa) care are ca “descuietoare “ ( cheia) ei credinţa şi smerenia ( melcul). Uimitor înţeles duhovnicesc al unei opere pline de frumuseţe!

Tradiţia menţionează că toate sculpturile din piatră ale tâmplei, ale picioarelor coloanelor şi ale ancadramentelor, ca şi pictura din biserica mare şi din paraclis, au fost executate după schiţele mitropolitului ctitor , care a şi pictat câteva icoane pe fresca zidurilor, alături de Preda Zugravul . Sigur, însă ,pictate de el sunt şi cele două icoane, mari laterale din naos, de lângă tâmplă: icoana Tuturor Sfinţilor şi Icoana celor patru sfinţi (Alexie, Nicolae, Antim şi Agata ). Tâmpla de piatră, originală, a fost remontată în anul 1966, adăugându-i-se icoanele împărăteşti şi cele praznicale, executate din mozaic.

5.Viata Duhovniceasca si cultura

Mănăstirea avea la înfiinţare, ca dealtfel, aproape pe tot cursul veacului al XVIII-lea , o obşte formată din: egumen, doi ieromonahi, un diacon, un eclesiarh monah, un paracliser, un chiliaş în slujba egumenului şi un cântăreţ; mai erau doi preoţi de mir şi un monah chelar. La tipografie şi biblioteca mănăstirii erau angajaţi mireni.

Buna rânduială a vieţii mănăstireşti, aşezată de Sfântul Antim, nu a durat prea mult; la numai un an după sfârşitul tragic al ctitorului, în 1717, urmaşul său în scaunul mitropolitan , Mitrofan de Nyssa, unul din vechii şi statornicii duşmani ai lui Antim, hotărăşte vânzarea multor bunuri ale mănăstiri, pentru strângerea datoriilor şi trecerea ei sub conducerea mitropoliei . Apoi, egumenii greci ( aduşi de fanarioţi) care s-au perindat nu numai că n-au adăugat << ceva la agoniseala mănăstirii, ci încă au şi risipit din cele găsite gata>>nota 12 .

Cele două tipografii ( grecească şi românească ) lăsate de sfântul Antim au funcţionat totuşi până la 1720, tipărindu-se în acei patru ani încă patru cărţi. Apoi toate utilajele tipografice ale mănăstirii, împreună cu cele de la mănăstirile Colţea, Sfântul Sava şi Văcăreşti , au fost aduse şi comasate în tipografia Mitropoliei . nota 13

Sub jaful egumenilor greci, mulţi la număr dealtfel, mănăstirea şi-a pierdut destinaţia ei misionar-socială   şi cultural – ortodoxă. Încât , la propunerea mitropolitului Grigorie II, domnitorul Constantin Cehan Racoviţă hotărăşte în 1763 ca mănăstirea să fie “conac igumenilor ţării, când vor veni aici cu trebuinţe “. Abia Alexandru Ipsilanti , în prima sa domnie , hotărăşte ca în chiliile mănăstirii să se organizeze o orfanotrofie ( un orfelinat) , pe la anii 1780 nota 12 . În timpul celei de-a doua domnii , la 22 martie 1797, Ipsilanti dă un hrisov prin care pune mănăstirea Antim ( aflată dealtfel într-o stare avansată de “dărăpănare “) sub directa jurisdicţie a episcopiei Argeşului , se deschide prima ( în Ţara Românească ) “ şcoală de învăţătură pentru cei care vor să intre în templul ( treapta ) preoţiei din toate eparhiile ţării “. Şcoala a funcţionat până în anul 1847 când a fost desfiinţată printr-un “ ofis “domnesc . nota 14. Până la moartea sa ( 27 octombrie 1820) episcopul Iosif s-a străduit, şi în bună parte a reuşit, să creeze la mănăstirea Antim un centru cultural ortodox, viitori candidaţi la hirotonie învăţând pe lângă disciplinele teologice şi unele meşteşuguri practice privind confecţionarea veşmintelor şi a altor obiecte de cult. Foarte ataşat de lucrarea sa înnoitoare şi duhovniceşte, şi cultural , şi material deopotrivă , episcopul Ilarion al Argeşului a dorit să fie înmormântat în biserica mare; mormântul său sa se afle între cele două coloane lateral dreapta ale pronaosului, fiind singurul mormânt aflat în interiorul bisericii.

Cunoscându-se demult înainte, noul episcop Ilarion al Argeşului şi Tudor Vladimirescu se întâlneau în clipe de taină şi de sfat . “Adeseori şezuseră împreună şi egumenul ( episcopul) istorisea pandurului isprăvile oamenilor mari şi-l îmbărbăta să-i imiteze pentru mântuirea neamului românesc. Cu drept cuvânt zice un cronicar ( Aricescu) că Ilarion a fost capul răscoalei iar Tudor numai braţul “ nota 15. Căci aici, la mănăstirea Antim , şi-a redactat Tudor proclamaţiile către ţară, iar monahii şi seminariştii au cusut steagul revoluţiei purtând icoanele Sfintei Treimi şi ale Sfinţilor Mari Mucenici Gheorghe şi Teodor Tiron . În anul fierbinte 1821 , mănăstirea a servit ca loc de refugiu pentru unele familii boiereşti ce rămăseseră în Bucureşti , întărită fiind şi apărată de Bimbaşa Sava . nota 12

La 2 februarie 1836 , eforturile episcopului cărturar Ilarion de a îmbogăţii viaţa teologică a mănăstirii Antim sunt încununate prin deschiderea Seminarului Central din Bucureşti , cu durata studiilor de 4 ani . De faţă la acest important moment au fost “ domnitorul Alexandru D. Ghica , guvernul , toţi ierarhii ţării, boierii şi mulţime multă de popor “ nota 16 . Ca director al Seminarului, P.S. Ilarion sprijină apariţia, din 1839 , a unei “gazete bisericeşti” condusă şi redactată de profesorul Nicolae Nifon Bălăşescu. nota 17 . Între anii 1840-1864, în chiliile de pe latura de răsărit au fost adăpostite Arhivele Statului . nota 22. La 8 ianuarie 1845 , episcopul Ilarion moare şi este înmormântat în curtea mănăstirii , lângă biserică, în dreapta ei.

Datorită degradării acoperişului bisericii, poliţia sesizează printr-o adresă ( în martie 1857) mitropolia ; la 20 aprilie 1857 protopopul Bucureştilor ridică sfântul antimis, oprind săvârşirea cultului, cu toate protestele egumenului şi ale “ mahalagiilor enoriaşi ”nota 18 . De multe ori episcopul Clement al Argeşului cere fonduri pentru reparaţii. Abia în 1860 încep lucrările de restaurare. Orice activitate culturală, teologică şi misionară încetează . Seminarul Central este şi mutat încă din anul 1848, nota 23 . fiind redeschis în 1851.

După 1863, deşi restaurată integral, mănăstirea are doar statutul unei biserici de mir, în chilii păstrându-se totuşi o bogată colecţie de cărţi şi obiecte bisericeşti . Starea bună a sfântului lăcaş şi faima artiştilor care au lucrat la restaurare atrag multă lume; însuşi regele Carol I de Hohenzollern vine la hramul bisericii, la 7 iunie 1870, şi donează o sumă importantă pentru folosul mănăstirii Antim nota 19.

Nu ( mai) avem alte veşti ( rămas în scris ) care să ateste existenţa vreunei activităţi culturale ( şcoală de pictură , sculptură sau broderie ) în incinta mănăstirii Antim , după anii 1864. Până la ridicarea clădirii Palatului Sfântului Sinod , misiunea creştină în mănăstirea Antim a fost făcută prin săvârşirea sfintelor slujbe şi a catehezelor.

Odată cu construcţia Palatului Sinodal , în octombrie 1912, ia fiinţă şi Biblioteca Sfântului Sinod. Iniţial, pe lângă birourile sfinţilor noştri ierarhi, clădirea adăpostea la subsol atelierele mitropoliei de obiecte bisericeşti care au rămas aici până în 1958 nota 20. Mănăstirea este reînfiinţată în anii 1937, cu o obşte mică ; numărul vieţuitorilor creşte, ajungând la anii 1940, la peste 40 , deopotrivă cu acest fapt sporind şi viaţa duhovnicească şi culturală a mănăstirii.

Între anii 1938 – 1940 la ctitoria mitropolitului Antim se desfăşoară cursurile Academiei de muzică Bisericească. Războiul şi cutremurul din 1940 întrerup însă orice activitate didactică instituţionalizată. Vitregiile vremii impun însă o întărire duhovnicească ,al cărui duh începe să pătrundă în inimile multor personalităţi ale culturii noastre româneşti . Aşa a luat naştere Cenaclul “ Rugul Aprins “ axat pe spiritualitatea isihastă a rugăciunii lui Iisus, la finele anului 1945. Profesori universitari, intelectuali , preoţi, călugări, studenţi, simpli credincioşi , participau la conferinţele şi dialogurile desfăşurate în sălile mari ale palatului sinodal, devenite neîncăpătoare. Temele abordau problema rugăciunii inimii , a raportului teologie ştiinţă , a întâlnirii continue cu Hristos-Dumnezeu adevărat în cercetarea ştiinţifică a lumii , sau în arta sinceră , sau în comuniunea cu semenii. Au rămas printre cele mai cunoscute roade ale acestui cenaclu , între alte lucrări , “ Acatistul Rugului Aprins “ de Sandu Tudor , poemul “ Călătorie spre locul inimii “ al poetului Vasile Voiculescu , “ Canonul “ muzical omofon şi coral al compozitorului Paul Constantinescu . O figură de seamă , însă discretă, a fost Părintele Ioan Kulâghin ( zis Străinul) venit din mănăstirea Optina  din Rusia, aflată şi ea sub teroarea ateismului agresiv.

Evident, lucrarea duhovnicească din cadrul cenaclului “ Rugul Aprins” n-a fost pe placul Autorităţilor comuniste care au oprit-o brusc în anul 1948, condamnând la ani grei de închisoare pe însufleţitorii ei : Părinţii Daniil Sandu Tudor, Adrian Făgeţeanu , Roman Braga , Felix Dubneac, fraţii Vasile şi Haralambie Vasilache, ca şi pe alţi cunoscuţi intelectuali ; profesorul Alexandru Mironescu, poeţii Vasile Voiculescu şi Paul Sterian, compozitorul Paul Constantinescu .

Din nou, din anii 1948, când a început prigoana comunistă, viaţa duhovnicească a mănăstirii s-a refugiat cultul liturgic, în taina inimii celor câţiva vieţuitori şi în studiul cărţilor din Biblioteca Sfântului Sinod condusă pe atunci de Părintele Profesor Dumitru Fecioru. Sunt acum traduse multe opere ale sfinţiilor Părinţi în sălile de lectură ale palatului sinodal, completând-se şi îmbogăţindu-se până la peste 60.000 de volume, în prezent, colecţia de carte a bibliotecii. nota 21. Totuşi , duhul Sfântului Antim a ocrotit mereu ctitoria sa , mai ales aprinzând evlavia credincioşilor , în ciuda persecuţie aprige din timpul regimului comunist.

În anul 1917, în timpul primului război mondial, în biserică au fost păstrate câteva luni moaştele Sfintei Filoteea de la Argeş; din veacul trecut însă până astăzi sunt cinstite şi închinate în biserica mare moaştele Sfinţilor 40 de Mucenici, ale Sfinţilor Mucenici Neofit şi Acachie şi ale Sfintei Cuvioase Muceniţe Paraschevi.

Sub grija şi ocrotirea Tuturor Sfinţilor, mănăstirea Antim devenită paraclis patriarhal, după anii 1950 , rămâne din nou într-o stare duhovnicească destul de scăzută ( numeric ) cantitativ ; continuitatea liturgică însă , s-a păstrat până azi. La împlinirea a 250 ani de la săvârşirea martirică a vieţii Sfântului Antim, P.F. Părinte Patriarh Iustinian, împreună cu toţi membrii Sfântului Sinod , a oficiat slujba de resfinţire a bisericii mari, la 16 octombrie 1966, după restaurarea ei începută în 1964 . De atunci , fiind stareţ P.C. Arhimandrit Sofian, s-a înfiripat o “şcoală neoficială “ de pictură bisericească dăinuind până astăzi. Abia la anul 1990, obştea monahală a călugărilor creşte la 5 vieţuitori, iar în 1997 la 15 vieţuitori . În prezent biblioteca sinodală este deschisă publicului , ca şi muzeul de carte veche , icoane şi obiecte bisericeşti .

6 Incheiere

Ce ne atrage oare aşa de puternic la această mănăstire , ce ne aprinde oare inima într-o duioasă încântare la primul pas făcut în curtea ei ?

Am încercat să lămurim înainte, în scurta prezentare a tezaurului ei istoric şi duhovnicesc , tezaur agonisit în mersul vremii ultimelor trei veacuri. Pe de o parte, în faţa ei văzută, Mănăstirea Sfântului Ierarh Martir Ivireanul este o capodoperă a stilului brâncovenesc cu linia ei arhitecturală suplă   şi echilibrată , cu fineţea înfloriturilor în piatră şi în lemn rămase din mâna ctitorului, cu farmecul cântării bizantine, mănăstirea atrage atenţia oricărui pelerin . Pe de altă parte , în faţa ei nevăzută, mănăstirea cucereşte inimile prin statura ei duhovnicească şi culturală , în care s-au cristalizat rugăciunile şi ostenelile ctitorilor, închinătorilor şi ale binefăcătorilor ei. Este o dovadă că râvna   şi dragostea dusă până la jertfă , după modelului Mântuitorului Hristos s-a păstrat în duhul Sfântului Antim şi în inimile urmaşilor lui până în zilele noastre.

Prin aceasta putem afirma că, între marile realizări de cult şi de cultură ortodoxă românească , Mănăstirea Antim şi-a rezervat un loc de frunte , purtând prin curgerea vremii pecetea duhovnicească a Ierarhului său ocrotitor.

 

About GEKO

TOTUL în viaţă are un sens... NIMIC din ea nu se petrece întâmplător...

Check Also

manastirea-stavropoleos-centru-civic-bucuresti-biserici-si-manastiri-8c2f0f9d79-medium

Manastirea Stavopoleus din Bucuresti Sector 3

Manastirea Stavopoleus din Bucuresti Sector 3 Hram: Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, Sfantul Atanasie cel …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.