Muzeul Satului din București- Bucuresti

Muzeul Satului din București- Bucuresti

Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” este denumirea atribuită prin Hotărârea Guvernului României nr. 742/2003, art. 18 lit. instituției ce purta numele de Muzeul Satului, o creație a folcloristului și sociologului Dimitrie Gusti. Muzeul a fost inaugurat la 10 mai 1936, în prezența regelui Carol al II-lea al României, iar pentru public, pe 17 mai 1936, fiind în prezent una dintre cele mai mari atracții turistice ale Bucureștiului.

Planurile de amplasament au fost executate de scriitorul, dramaturgul, regizorul și scenograful Victor Ion Popa, iar fondurile financiare necesare au fost puse la dispoziție de Fundația Culturală Regală.

Viața în mediul rural și obiceiurile rurale au o însemnătate majoră în istoria României. În primele secole ale acestei ere, colonizarea romană a trebuit să aibă un caracter rural, iar înainte de prima jumătate a secolului trecut, XX, mare parte din populația României trăia la sat. Comunitățile rurale erau organizate în așa fel încât să satisfacă toate nevoile zilnice. Hainele erau făcute manual. Pentru a construi Muzeul Satului pe care Dimitrie Gusti obișnuia să îl numească „sunetul trist al clopotelor istoriei României”, casele au fost dezasamblate, bucată cu bucată, transportate cu trenul, căruța sau cu barca până la București unde au fost asamblate la loc pe suprafața muzeului de astăzi aflată pe malul lacului Herăstrău. Cea mai veche casă este construită în secolul al XVII-lea, iar cea mai recentă aparține secolului al XIX-lea. Casele din regiunile de deal și din regiunile de munte sunt deosebite de cele din zona de câmpie prin fundația înaltă, cele de la șes fiind majoritatea cu fundații joase, cele provenite din zonele unde invadau dușmanii des fiind jumătate îngropate în pământ.

Istoria muzeului

Istoria Muzeului Național al Satului este o istorie a satelor răspândite pe teritoriul României care s-au format și s-au dezvoltat până în prezent.

Primele semne

În România, ideea creării unui muzeu în aer liber se înfiripă încă din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În 1867, Alexandru Odobescu, eminent om de cultură, propune prezentarea, în cadrul Expoziției Universale de la Paris, într-un pavilion special amenajat, a unor monumente de arhitectură populară. Ceva mai târziu, savantul Alexandru Tzigara-Samurcaș avea să preconizeze aducerea în Muzeul Etnografic, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială din București, înființat de el în 1906, a unor „gospodării autentice și complete din toate regiunile mai însemnate locuite de români”. Proiectul său se va concretiza prin expunerea, în 1909, în acest muzeu, a casei „Ceauru”, adevărata bijuterie arhitectonică în lemn, din zona Gorj. Toate aceste inițiative au constituit premisele întemeierii celor dintâi muzee etnografice în aer liber de la noi: Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Parcul Hoia, de la Cluj, cu specific regional, și Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București, cu caracter național.

Ducând mai departe această idee, între anii 1925-1935, Universitatea din București, Catedra de sociologie, a organizat o serie de cercetări monografice interdisciplinare în sate din diferite regiuni ale țării, încheiate de fiecare dată cu o expoziție temporară: 1925 Goicea-Dolj, 1926 Rușețu-Brăila, 1927 Nereju-Vrancea, 1928 Fundu Moldovei, 1929, 1932 Drăguș-Făgăraș, 1930 Runcu-Gorj, 1931 Cornova-Basarabia. Pe măsura obținerii de noi rezultate în cercetare, prof. Dimitrie Gusti și-a dat seama că expozițiile temporare organizate la seminarul de sociologie aveau un caracter de improvizație care nu serveau la demonstrarea ideilor sale, și a propus organizarea Muzeului Satului Românesc din București.

Deschiderea oficială a muzeului

La înfăptuirea și concretizarea acestei idei și-a adus contribuția un grup de mari specialiști care au coordonat cercetările monografice: Henri H. Stahl, Victor Ion Popa, Mihai Pop, Mac Constantinescu, Traian Herseni etc.. Preocupat de găsirea unui teren potrivit pentru organizarea viitorului muzeu, profesorul Dimitrie Gusti și colaboratorii săi apropiați au acceptat propunerea primăriei Municipiului București de a-l organiza în Parcul Național Carol al II-lea (Parcul Herăstrău), pe o suprafață de 4.500 de metri pătrați, la marginea Lacului Băneasa. Lucrările pentru amenajarea terenului au început în luna martie a anului 1936.

Fundația Culturală Regală „Principele Carol” a susținut moral și material proiectul. Pe parcursul lucrărilor, regele vizitează de patru ori șantierul, fiind dornic ca deschiderea Muzeului să aibă loc la data stabilită când se sărbătorea și împlinirea a 70 de ani de la întemeierea dinastiei de Hohenzollern în România. Construcțiile selectate în timpul cercetărilor după criteriul reprezentativității, au fost demontate și aduse la București în 56 de vagoane de tren. Odată cu materialele de construcție, au sosit și 130 de meșteri, cunoscători ai tehnicilor tradiționale de lucru, care urmau să refacă monumentele într-un timp record.

Deschiderea oficială a Muzeului Satului a avut loc la 10 mai 1936, în prezența regelui Carol al II-lea, iar pentru public, cu o săptămână mai târziu, pe 17 mai 1936.

Muzeul Satului a fost conceput ca un muzeu social și nu ca unul etnografic. Dimitrie Gusti a declarat:

„El [muzeul] este în stare să oglindească mai bine decât orice altceva bogăția și varietatea de viață țărănească, ideile de atâtea ori adânci, de stil arhitectonic țărănesc, marea știință a adaptării la mediu și a prelucrării mediului, originalitatea în împodobire și siguranța instinctivă sau chibzuită a folosirii spațiului mai larg pentru oameni, vite și lucruri; arta și tehnica românească de la brazdă își dau mâna.”

În discursul inaugural, Dimitrie Gusti precizează că nu i-au fost sursă de inspirație muzeele în aer liber din țările nordice. Muzeele din Skansen, Bigdo, Lillehammer erau, după părerea sa, prea romantice și etnografice, preocupate mai mult de piesele muzeale și mai puțin de problemele omului contemporan, de mediul și faptele acestuia.^[5] Noul muzeu trebuia „să placă nu numai ochiului, ci și să înfățișeze lucruri adevarate”, el fiind, în viziunea sa „un muzeu sociologic al satului românesc de azi”, „un sat-muzeu”, sinteză a tuturor satelor din întreaga Românie. Totodată, după cum preciza Henry H. Stahl, muzeul urma să-și exercite și funcția de principal mijloc „… de acțiune al pedagogiei sociale”.

URSS și Gheorghe Focșa

În 1940, ca urmare a înglobării Basarabiei, Bucovinei și a unei părți a Ținutului Herței și Bucovinei în Uniunea Sovietică, municipalitatea Bucureștiului a hotărât ca în unele gospodării din muzeu să fie găzduite familii de refugiați bucovineni și basarăbeni. Adăpostirea refugiaților în muzeu a avut un impact negativ asupra patrimoniului și a scopurilor pentru care a fost creat, ceea ce a determinat solicitarea eliberarării construcțiilor în 1942. După terminarea războiului, în anul 1948, este numit director Gheorghe Focșa, participant la cercetările monografice, fost asistent al profesorului Dimitrie Gusti. Numirea lui marchează începerea unei noi etape în dezvoltarea muzeului și transformarea definitivă a acestuia dintr-un muzeu sociologic într-unul etnografic. Din anul 1948, au reînceput cercetările de teren pentru refacerea și realizarea muzeului etnografic în aer liber pe principii științifice. Au fost organizate campanii de cercetare în cele mai importante zone etnografice ale țării, în vederea completării expoziției cu monumente reprezentative, a recompunerii interioarelor deteriorate și a creșterii patrimoniului. Se poate afirma că după ani de activitate, muzeul s-a dezvoltat considerabil, a devenit una din cel mai importante și reprezentative instituții culturale din București și din țară. Mai mult, Muzeul Satului a fost luat ca model de multe țări care începeau să organizeze după război muzee în aer liber.

Din 1950 până în prezent

Perioada cuprinsă între anii 1950-1970 a fost benefică: s-a constituit un corp de specialiști, s-au efectuat campanii ample de cercetare pe teren soldate cu identificarea de noi monumente și cresterea patrimoniului, s-a început organizarea evidenței științifice, au fost publicate ghiduri și lucrări de specialitate etc.. În anul 1978, Muzeul Satului fuzionează cu Muzeul de Artă Populară al R.S.R., sub titulatura de Muzeul Satului și de Artă Populară al R. S. R.. El va funcționa ca atare până în martie 1990. A urmat o perioadă dificilă, care a durat până în anul 1990 când, Muzeul Satului s-a aflat din nou în dificultate, din cauza ideii conducerii României, că satul reprezintă un stadiu de înapoiere și, ca atare, Muzeul trebuie desființat. Din fericire, un număr însemnat de oameni de cultură, specialiști din diferite domenii și chiar politicieni, precum și personalul muzeului, au făcut tot ceea ce le-a stat în putere pentru a tergiversa desființarea.

Anul 1990 marchează o nouă etapă în dezvoltarea Muzeului Satului caracterizată prin extinderea teritoriului, efectuarea de restaurări masive, completarea patrimoniului cu noi monumente valoroase, organizarea de expoziții, publicarea de studii etc.. Într-un incendiu care a avut loc pe 5 septembrie 1997 au fost distruse gospodării din totalul de 42 ale muzeului. Atunci au ars gospodării din secolele XVI-XVIII din satele Berbești-Maramureș (secolul XVIII), Șurdești-Maramureș (secol XVIII), Chereluș-Arad (secol XVIII), Drăguș-Brașov și Dumitra-Alba (ambele secolul XVI).

Pe 20 februarie 2002, după amiaza, în jurul orei 15:30, la Muzeul Satului din București a izbucnit un incendiu devastator, care s-a extins rapid din cauza vântului extrem de puternic și a secetei, afectând obiective etnografice de mare valoare din zona de nord a muzeului, la limita dintre sectoarele dedicate zonelor etnografice Moldova și Dobrogea. Peste 70 de pompieri militari din cadrul Brigăzii „Dealul Spirii” au intervenit, fiind alertați în jurul orei 15:40. Deși au acționat cu 15 mașini de luptă, pompierii au reușit să stingă incendiul după mai bine de o oră, din cauza vântului puternic și a lemnului uscat. Prin eforturile întregului colectiv al muzeului, prin sprijinul unor muzee din țară și prin susținerea financiară a Ministerului Culturii și Cultelor precum și a unor sponsori, lucrările de restaurare, efectuate la construcțiile care au avut de suferit de pe urma dezastrului, au fost finalizate într-un termen relativ scurt, iar o parte dintre monumente au fost redate circuitului de vizitare. Campaniile de cercetare și achiziții din ultimii ani au dus la creșterea patrimoniului din expoziția in aer liber și din colecții. În prezent, expoziția permanentă cuprinde peste 300 de monumente.

Localizare, acces și performanțe

Ceea ce este suprinzător este că Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” se află în București, în pofida specificului său. Astfel, Muzeul Satului este una din principalele atracții ale capitalei României, cunoscută fiind chiar și peste hotare. El este amplasat într-o admirabilă zonă verde, pe malul lacului Herăstrău, adresa sa fiind: Șoseaua Kiseleff nr. 28-30, sector 1, București. Din Parcul Herăstrău există o poartă de acces în muzeu, Poarta Miorița.

Atmosfera se aseamănă mai mult cu cea a unui parc natural decât cu cea a unui muzeu, fiind reconstruite aproximativ toate elementele ce puteau aduce aminte de vremurile de demult și de atmosfera pitorească. În muzeu există o umiditate ridicată de peste 80% și o temperatură care variază. Pe de altă parte există și riscul permanent al atacului biologic, cel mai periculos fiind constituit de Merulius Lacrymans pentru monumentele din lemn, dar și numeroase tipuri de insecte cum ar fi coleopterele pentru lemn și moliile pentru textile și blănuri.

Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” și-a obișnuit publicul vizitator cu noutăți în diferite segmente ale activității sale complexe, bogate și variate. Muzeul își anunță o nouă performanță, înscriindu-se în fruntea muzeelor în aer liber din țară, care au implementat noul și modernul sistem de supraveghere video, ceea ce conferă patrimoniului său, cuprins în expoziția în aer liber de arhitectură populară și în colecții, un plus de siguranță și securitate. Fotografierea și filmările profesionale în Muzeul Satului se realizează pe bază de programare prealabilă cu cel puțin o săptămână înaintea termenului solicitat, pe baza unui contract pus la dispoziție de muzeu. Conform art. 8, din Legea 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, sunt interzise filmările în interiorul monumentelor din expoziția permanentă în aer liber de arhitectură vernaculară.

Oglindirea vieții de țăran

Monumentele, cu totul originale, oglindesc fidel viața tradițională românească, constituind și concepția muzeologică și de prezervare a patrimoniului construit; ele ilustrează traseul parcurs de la primele cercetări coordonate de Dimitrie Gusti până în prezent, drum presărat cu încă 18 muzee, care l-au luat ca punct de reper. Aici au fost aduse din locurile de origine construcții țărănești. Interioarele construcțiilor au fost reconstituite și dotate cu obiecte autentice, specifice fiecărei zone etnografice și epoci de proveniență a monumentelor.

Viața în mediul rural și obiceiurile rurale au o însemnătate majoră în istoria României. În primele secole ale acestei ere, colonizarea romană a trebuit să aibă un caracter rural, iar înainte de prima jumătate a secolului trecut, XX, mare parte din populația României trăia la sat. Comunitățile rurale erau organizate în așa fel încât să satisfacă toate nevoile zilnice. Hainele erau făcute manual. Urmărind să ofere o imagine cât mai concludentă a vieții țăranilor, a spiritului lor de inventivitate, remarcabilului lor simț artistic, Muzeul Satului încearcă să reconstituie, într-un cadru natural generos, ambianța intimă a fiecărei locuințe și reușește acest lucru aducând, în jurul fiecărei gospodării, hambarele, grajdurile și celelalte acareturi, gardurile lucrate din lemn, nuiele sau chirpici, porțile modeste sau impunătoare, interioarele cu mobilierul specific, uneltele de munca, vasele, covoarele și alte țesături etc

Sursa: Wikipedia