Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”- Bucuresti

Istoric

‣ 1834 (Noiembrie)

Muzeul a luat fiinţă la 3 noiembrie 1834, la iniţiativa fratelui domnitorului Alexandru Ghica, Marele Ban Mihalache Ghica, care a donat colecţii importante, incluzând monede greceşti, romane şi bizantine, colecţii de minerale, fosile, moluşte, peşti, păsări şi mamifere, precum şi opere de artă. Deşi fusese conceput ca un cabinet de istorie naturală, muzeul a căpătat un caracter de instituţie mixtă, adăpostind antichităţi, tablouri vechi şi curiozităţi naturale.

‣ 1837-1859

Primul director al secţiei de zoologie şi mineralogie a fost Carol Wallenstein (1837-1859). În timpul său muzeul a avut un caracter preponderent didactic. Carlo Ferrerati (1860-1867) care i-a urmat la conducerea muzeului a contribuit substanţial la îmbogăţirea colecţiilor, atât prin achiziţii, cât şi prin obţinerea de donaţii din ţară şi străinătate.

‣ 1867-1944

Cele mai importante donaţii au fost primite de la dr. Hilarie Mitrea, în perioada în care era director profesorul Gregoriu Ştefănescu (1867-1893). Acestuia din urmă i se datorează şi descoperirea celei mai importante piese din colecţiile muzeului, scheletul de Deinotherium gigantissimum.

Pe parcursul timpului, muzeul a fost găzduit în diferite clădiri din Bucureşti. Sediul actual a fost proiectat şi construit prin strădania Dr. Grigore Antipa, director în perioada 1893 – 1944. Muzeul realizat de marele savant era modern atât prin modul de expunere, cât şi prin rolul şi activitatea sa. De asemenea, prin eforturi susţinute Grigore Antipa a îmbogăţit substanţial colecţiile instituţiei cu piese valoroase din toate colţurile lumii. Tot lui Grigore Antipa i se datorează şi realizarea în Bucureşti a primelor diorame biogeografice, model extins apoi la marile muzee ale lumii.

‣ 1933, Regele Carol al II-lea

— a decis ca muzeul să poarte numele organizatorului său, Grigore Antipa.

În perioada postbelică muzeul a continuat să se dezvolte, iar activitatea de cercetare ştiinţifică a luat amploare, începând cu perioada în care la conducerea sa a fost Acad. dr. Mihai Băcescu (1964-1988). De remarcat sunt expediţiile internaţionale la care au participat specialiştii muzeului: Tanzania (1973), Indonezia (1991) şi Brazilia (1994).

După numirea ca director al Muzeului a Dr. Dumitru Murariu (1988), pe lângă cercetarea ştiinţifică, s-a avut în vedere modernizarea evidenţei patrimoniului, ca şi diversificarea activităţilor cu publicul. Numărul expoziţiilor temporare organizate anual este în creştere, ca şi numărul vizitatorilor de toate vârstele şi categoriile, care vin la Muzeu individual, cu familia sau prietenii. În ultimii ani s-au înmulţit şi programele educaţionale de amploare, fapt ce contribuie la afirmarea şi recunoaşterea muzeului ca una dintre cele mai importante instituţii de ştiinţă, educaţie, cultură, dar şi de divertisment din ţară. În anul 2009 expoziţia publică se închide pentru a se demara un ambiţios proiect de modernizare.

Sursa: http://www.antipa.ro/ro/categories/6/pages/2

b-�� sl��^�t’>”Celebrating Wedding – Splendid World of Needle Arts”, Tokio,Osaka, mai-iunie 1999

• “The Antique Bronzes in Romania”, Bucureşti, mai-noiembrie 2003
• “Şi tu ai fost urmărit!”, itinerant, Romania, Germania, 2003-2004
• “Expediţia suedeză în Cipru”, septembrie-decembrie 2005

Am fost gazdele unor manifestări ştiinţifice de prim rang, şi, pentru a rămâne la esenţă, vom aminti aici Congresul Internaţional de Bronzuri Romane, în mai 2003, cu o prezenţă internaţională remarcabilă (din peste 15 ţări), dar şi o participare naţionalã numeroasã şi cu o foarte bunã reprezentare a principalelor instituţii academice şi de cultură. Promitem să revenim…

Spre deosebire de modelul occidental, dar în consens cu modelul ţărilor vecine (dar, surpriză, şi cu Japonia), muzeele din România au între atribuţiile lor curente şi cercetarea ştiinţifică, iar, între muzeele de istorie şi arheologie, instituţia noastră şi-a câştigat – prin muncă, nu altfel – poziţia la care era obligată de chiar numele său. Muzeul susţine, cel mai adesea în colaborare cu autorităţile locale, cercetări arheologice în cel puţin 10 situri, an de an, şi a devenit principalul actor al arheologiei preventive, gestionând proiecte de mare anvergură – pentru exactitate, de cea mai mare anvergură, în istoria arheologiei româneşti – precum Alburnus Maior (Roşia Montană) şi Programul Autostrada.

Clădirea care adăposteşte muzeul este, ea însăşi, monument istoric, ridicat la sfârşitul veacului XIX, în stil neoclasic, de inspiraţie germană. Structura clădirii a fost serios afectată de cutremurele din 1940 şi 1977, aşa încât procesul de reabilitare a devenit principala preocupare a noastră, în ultimul deceniu. Oportunitatea financiară nu a apărut însă decât în 2002. În septembrie 2002 expoziţia permanentă a Muzeului Naţional de Istorie a fost împachetată, obiectele luând drumul depozitelor (care au luat tot felul de drumuri, prin clădire…). Reabilitarea strucuturii de rezistenţă a început în iarna aceluiaşi an, lucrările fiind executate, până în septembrie 2005, în proporţie de aproximativ 50%. Finalizarea lucrării de reconstrucţie era aşteptată pentru mijlocul anului 2007, termen care nu a putut fi respectat.

Desigur, încă de a doua zi a început procesul de reproiectare a expoziţiei permenente, complet diferită ca plan şi concepte. Despre planuri însă nu vom vorbi, fiindcă deocamdată nu sunt istorie. Menţionăm totuşi că, în ciuda dificultăţilor pe care reabilitarea le-a generat, am reuşit să ţinem deschise trei dintre secţiile expoziţiei permanente (Tezaurul Istoric, Lapidarium-ul şi Columna lui Traian, prezentate pe larg de secţiunea “Colecţii” a sitului), iar holul central al muzeului, complet refăcut, este gazda mai multor expoziţii temporare. Aşa încât – vă aşteptăm!

Muzeul Naţional de Istorie ocupă 8.000 mp şi reuneşte în cca. 60 de săli exponate deosebit de valoroase. Parcurgându-le, putem face cunoştinţă cu mărturii despre prezenţa omului pe teritoriul României încă din paleolitic (600.000 ani – 6.000 ani î.Ch.), cultura materială şi spirituală a geto-dacilor, războaiele daco-romane şi transformarea Daciei în provincie a Imperiului roman, apariţia şi definitivarea structurilor de putere ale statului în societatea medievală, domniile fanariote, revoluţia burghezo-democratică de la 1848, câştigarea independenţei, declanşarea celor două războaie mondiale şi intrarea României sub influenţă rusească.

Datorită faptului că muzeul nostru se află în reparaţii capitale, cea mai mare parte a expoziţiilor noastre sunt temporar închise sau în reorganizare. Pe măsură ce lucrările de consolidare a clădirii vor avansa, expoziţia istorică permanentă va fi redeschisă, segment de segment, iar site-ul nostru o va putea prezenta într-o nouă formă grafică.

Până atunci, sunt vizitabile expoziţiile permanente Tezaur şi Columna lui Traian (subsol); Lapidarium (parter), cât şi expoziţiile temporare din holul central al clădirii. Regretăm acest inconvenient şi sperăm ca această situaţie să dureze cât mai puţin.

Istorie medievală

Încă din perioada anterioară secolului al VIII-lea şi până la începutul secolului al XI-lea s-a continuat fenomenul de ruralizare a societăţii pe întreg teritoriul de astăzi al României, unde se discern ocupaţiile şi habitudinile culturale ale diverselor grupuri umane din acest spaţiu.

Comunităţile săteşti s-au concentrat pe diverse zone, în formaţiuni puternice – uniunile de obşti – care au cunoscut o tendinţă ascendentă spre forme social-politice superioare, culminând cu statul medieval.

În această perioadă se înmulţesc fortificaţiile cu şanţ şi val de pământ, ca o consecinţă a stratificării sociale, dar şi a nevoii de apărare în faţa atacurilor ultimelor populaţii migratoare – bulgarii, triburile ungare, pecenegii, uzii şi cumanii.

În acelaşi timp, în secolele VIII-XII, teritoriul cuprins între Dunăre şi Marea Neagră a continuat să se afle sub autoritatea Imperiului Bizantin. În urma reformelor administrative şi militare, acest teritoriu a fost organizat sub numele de Thema Paradunavon. Relevant din punct de vedere al arhitecturii militare era sistemul de fortificaţii de la Noviodunum (Isaccea), Dinogeţia (Garvăn), Troesmis (Igliţa), Carsium (Hârşova), Axiopolis (Cernavodă), Capidava, Păcuiul lui Soare şi altele. Terminologia creştină de origine latină şi descoperirile arheologice fac dovada vie a vechimii adoptării creştinismului de către populaţia romanizată.

Începând din secolul al XI existenţa formaţiunilor politice din spaţiul carpato-danubian a fost menţionată şi de izvoarele scrise, iar din secolul al XIII-lea acestea prezintă existenţa a trei state feudale: Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, organizate sub forma voievodatelor şi apoi principatelor, care au evoluat similar şi paralel până la sfârşitul secolului al XVII-lea. Totuşi, principatul Transilvaniei a fost influenţat de Regatul Ungar în timp ce Moldova şi Ţara Românească au preluat mentalităţi, legislaţie şi instituţii bizantine, mai ales la organizarea şi exercitarea puterii de stat. În timp ce în Transilvania, în general, autoritatea politică era reprezentată de dieta nobiliară şi scaunele secuieşti şi săseşti, în statele extracarpatice autoritatea supremă şi absolută era exercitată de domn, susţinut în treburile interne de Sfatul Domnesc, compus din marea boierime. Legăturile dintre Ţările Române s-au manifestat pe mai multe planuri – sistemul social similar, relaţii comerciale, culturale şi matrimoniale şi prin domnii alternative în Ţara Românească şi Moldova.

Încă de la începutul procesului de organizare statală, adică din secolul al XIV-lea, a avut loc reorganizarea ecleziastică, prin organizarea clerului ortodox şi a vieţii monahale, prin apariţia mitropoliilor şi episcopiilor. Statul sprijinea biserica prin construcţia lăcaşelor de cult, iar aceasta potenţa autoritatea statului. Cele mai reprezentative centre monastice au devenit focare de cultură şi instituţii de învăţământ.

Evoluţia vieţii urbane în spaţiul românesc prezintă numeroase similitudini, dar şi unele deosebiri semnificative faţă de tendinţele prezente la nivel european. Revitalizarea urbană a început în spaţiul românesc ceva mai târziu, fiind semnificativă abia în secolele XIII – XIV. Din ansamblul oraşelor medievale insistăm mai ales pe rolul şi importanţa economică şi comercială a Sibiului şi Braşovului, în relaţie cu cele trei ţări româneşti. Sunt subliniate aspectele specifice vieţii orăşeneşti: sediu administrativ, centru de cultură, piaţa de desfacere a mărfurilor, habitatul urban cu locuinţe, ateliere şi inventar specific acestora, toate aceste elemente conturând o imagine despre moda vremii.

Din punct de vedere politic, încă de la sfârşitul secolului al XV-lea, ţările române intrau treptat în sfera de influenţă a Imperiului otoman şi sub autoritatea acestuia. Faţă de această situaţie, tendinţa permanentă a statelor medievale româneşti a fost de emancipare de sub suzeranitatea otomană şi înscrierea în rândul statelor creştine. Pentru atingerea acestor deziderate, domnii români s-au orientat spre încheierea unor tratate de alianţă cu statele creştine vecine, şi au participat la campaniile militare europene antiotomane. În cadrul principalelor evenimente politice pe care le-au parcurs cele trei state medievale române sunt subliniate cele mai importante confruntări armate care au antrenat şi participarea statelor române.

Sursa: http://www.mnir.ro