Muzeul Național de Istorie a României- Bucuresti

Muzeul Național de Istorie a României- Bucuresti

Instituţia a apărut în 1970, ca cel dintâi muzeu de arheologie şi istorie din ţară; dintâi – nu într-o perspectivă cronologică, ci sub aspectul reprezentativităţii.

În consecinţă, aici au fost aduse cele mai faimoase tezaure, în primul rând cele din metal preţios, în singurul loc public unde securitatea şi vizibilitatea puteau fi asigurate în aceeaşi măsură. De asemenea, o mulţime de alte piese de mare valoare arheologică şi istorică au poposit în expoziţiile Muzeului Naţional, pentru a ilustra mileniile de istorie, ori, pentru mai multă acurateţe, istoria de atunci.

Cutremurul din 1977 a adus pagube apreciabile clădirii, dar şi unei mici părţi a patrimoniului, aşa încât expoziţia a trebuit schimbată, aproape complet. Această a doua expoziţie permanentă a MNIR era, încă şi mai mult decât prima, expresia voinţei politice a Partidului Comunist, ca urmare a unei mult mai insistente intruziuni ideologice în creaţia muzeografică. Mai mult, o întreagă secţie a expoziţiei – cu mai multe sãli largi – a fost dedicatã “Tovarãşului” (nomine odiosa…), cel care întruchipa, din ce în ce mai exclusiv, Partidul.

Anii 80 au fost chiar mai răi, şi nu numai pentru acest muzeu. Majoritatea celor care vor citi aceste rânduri ştiu exact de ce, aşa că, deocamdată, nu vom intra în detalii. Cu din ce în ce mai puţine resurse, în primul rând financiare, expoziţia noastră “îngheţase”, într-un grotesc travesti al idealului. Ceasul ticăia, dar foarte, foarte încet…

Anii ’90 au adus Muzeului Naţional o altă istorie, ca şi întregii societăţi româneşti. O schiţă de caracterizare a decadei s-ar putea reduce la doi termeni: schimbare şi confuzie, fiindcă unde se petrec multe schimbări este şi destulă confuzie… Probabil că cea mai semnificativă schimbare s-a produs – aşa cum era şi de aşteptat – în oameni, în oamenii care alcãtuiesc familia “MNIR”. Poate o tresărire de orgoliu, poate o undă de speranţă, poate, pur şi simplu, exploatarea şanselor, au făcut ca pretenţiile de la noi înşine să ia alte dimensiuni. Dacă înainte de 1990 existau numai trei specialişti cu titlul de doctor, în 2005 există peste 20 titluri, la o cifră globală a angajaţilor care nu a crescut, ci din contră.

Muzeul s-a deschis către Lume, organizând memorabile expoziţii, la sediul propriu, altundeva în ţară, sau în străinătate. Iată o listă scurtă, şi probabil incompletă:

• “Goldhelm, Schwert und Silberschätze. Reichtümer aus 6000 Jahren rumänischer Vergangenhelt”, Frankfurt-Rotterdam, 1994
• “I Goti”, Milano, 1994
• “Vivre au bord du Danube il y a 6500 ans”, Paris , Orléans, Nemours, 1996-1997
• “Rings of passion: Five Emotions inWorld Art”, Atlanta, 1996
• “I Daci”, Florenţa, 1997
• “Traiano – ai confini dell Impero”, Ancona, 1998-1999
• “Gotter und Helden der Bronzezeit. Europa in Zeitalter des Odysseus”, Copenhaga , Bonn , 1998-1999
• “Celebrating Wedding – Splendid World of Needle Arts”, Tokio, Osaka, mai-iunie 1999
• “The Antique Bronzes in Romania”, Bucureşti, mai-noiembrie 2003
• “Şi tu ai fost urmărit!”, itinerant, Romania, Germania, 2003-2004
• “Expediţia suedeză în Cipru”, septembrie-decembrie 2005

Am fost gazdele unor manifestări ştiinţifice de prim rang, şi, pentru a rămâne la esenţă, vom aminti aici Congresul Internaţional de Bronzuri Romane, în mai 2003, cu o prezenţă internaţională remarcabilă (din peste 15 ţări), dar şi o participare naţionalã numeroasã şi cu o foarte bunã reprezentare a principalelor instituţii academice şi de cultură. Promitem să revenim…

Spre deosebire de modelul occidental, dar în consens cu modelul ţărilor vecine (dar, surpriză, şi cu Japonia), muzeele din România au între atribuţiile lor curente şi cercetarea ştiinţifică, iar, între muzeele de istorie şi arheologie, instituţia noastră şi-a câştigat – prin muncă, nu altfel – poziţia la care era obligată de chiar numele său. Muzeul susţine, cel mai adesea în colaborare cu autorităţile locale, cercetări arheologice în cel puţin 10 situri, an de an, şi a devenit principalul actor al arheologiei preventive, gestionând proiecte de mare anvergură – pentru exactitate, de cea mai mare anvergură, în istoria arheologiei româneşti – precum Alburnus Maior (Roşia Montană) şi Programul Autostrada.

Clădirea care adăposteşte muzeul este, ea însăşi, monument istoric, ridicat la sfârşitul veacului XIX, în stil neoclasic, de inspiraţie germană. Structura clădirii a fost serios afectată de cutremurele din 1940 şi 1977, aşa încât procesul de reabilitare a devenit principala preocupare a noastră, în ultimul deceniu. Oportunitatea financiară nu a apărut însă decât în 2002. În septembrie 2002 expoziţia permanentă a Muzeului Naţional de Istorie a fost împachetată, obiectele luând drumul depozitelor (care au luat tot felul de drumuri, prin clădire…). Reabilitarea strucuturii de rezistenţă a început în iarna aceluiaşi an, lucrările fiind executate, până în septembrie 2005, în proporţie de aproximativ 50%. Finalizarea lucrării de reconstrucţie era aşteptată pentru mijlocul anului 2007, termen care nu a putut fi respectat.

Desigur, încă de a doua zi a început procesul de reproiectare a expoziţiei permenente, complet diferită ca plan şi concepte. Despre planuri însă nu vom vorbi, fiindcă deocamdată nu sunt istorie. Menţionăm totuşi că, în ciuda dificultăţilor pe care reabilitarea le-a generat, am reuşit să ţinem deschise trei dintre secţiile expoziţiei permanente (Tezaurul Istoric, Lapidarium-ul şi Columna lui Traian, prezentate pe larg de secţiunea “Colecţii” a sitului), iar holul central al muzeului, complet refăcut, este gazda mai multor expoziţii temporare. Aşa încât – vă aşteptăm!

Muzeul Naţional de Istorie ocupă 8.000 mp şi reuneşte în cca. 60 de săli exponate deosebit de valoroase. Parcurgându-le, putem face cunoştinţă cu mărturii despre prezenţa omului pe teritoriul României încă din paleolitic (600.000 ani – 6.000 ani î.Ch.), cultura materială şi spirituală a geto-dacilor, războaiele daco-romane şi transformarea Daciei în provincie a Imperiului roman, apariţia şi definitivarea structurilor de putere ale statului în societatea medievală, domniile fanariote, revoluţia burghezo-democratică de la 1848, câştigarea independenţei, declanşarea celor două războaie mondiale şi intrarea României sub influenţă rusească.

Datorită faptului că muzeul nostru se află în reparaţii capitale, cea mai mare parte a expoziţiilor noastre sunt temporar închise sau în reorganizare. Pe măsură ce lucrările de consolidare a clădirii vor avansa, expoziţia istorică permanentă va fi redeschisă, segment de segment, iar site-ul nostru o va putea prezenta într-o nouă formă grafică.

Până atunci, sunt vizitabile expoziţiile permanente Tezaur şi Columna lui Traian (subsol); Lapidarium (parter), cât şi expoziţiile temporare din holul central al clădirii. Regretăm acest inconvenient şi sperăm ca această situaţie să dureze cât mai puţin.

Istorie medievală

Încă din perioada anterioară secolului al VIII-lea şi până la începutul secolului al XI-lea s-a continuat fenomenul de ruralizare a societăţii pe întreg teritoriul de astăzi al României, unde se discern ocupaţiile şi habitudinile culturale ale diverselor grupuri umane din acest spaţiu.

Comunităţile săteşti s-au concentrat pe diverse zone, în formaţiuni puternice – uniunile de obşti – care au cunoscut o tendinţă ascendentă spre forme social-politice superioare, culminând cu statul medieval.

În această perioadă se înmulţesc fortificaţiile cu şanţ şi val de pământ, ca o consecinţă a stratificării sociale, dar şi a nevoii de apărare în faţa atacurilor ultimelor populaţii migratoare – bulgarii, triburile ungare, pecenegii, uzii şi cumanii.

În acelaşi timp, în secolele VIII-XII, teritoriul cuprins între Dunăre şi Marea Neagră a continuat să se afle sub autoritatea Imperiului Bizantin. În urma reformelor administrative şi militare, acest teritoriu a fost organizat sub numele de Thema Paradunavon. Relevant din punct de vedere al arhitecturii militare era sistemul de fortificaţii de la Noviodunum (Isaccea), Dinogeţia (Garvăn), Troesmis (Igliţa), Carsium (Hârşova), Axiopolis (Cernavodă), Capidava, Păcuiul lui Soare şi altele. Terminologia creştină de origine latină şi descoperirile arheologice fac dovada vie a vechimii adoptării creştinismului de către populaţia romanizată.

Începând din secolul al XI existenţa formaţiunilor politice din spaţiul carpato-danubian a fost menţionată şi de izvoarele scrise, iar din secolul al XIII-lea acestea prezintă existenţa a trei state feudale: Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, organizate sub forma voievodatelor şi apoi principatelor, care au evoluat similar şi paralel până la sfârşitul secolului al XVII-lea. Totuşi, principatul Transilvaniei a fost influenţat de Regatul Ungar în timp ce Moldova şi Ţara Românească au preluat mentalităţi, legislaţie şi instituţii bizantine, mai ales la organizarea şi exercitarea puterii de stat. În timp ce în Transilvania, în general, autoritatea politică era reprezentată de dieta nobiliară şi scaunele secuieşti şi săseşti, în statele extracarpatice autoritatea supremă şi absolută era exercitată de domn, susţinut în treburile interne de Sfatul Domnesc, compus din marea boierime. Legăturile dintre Ţările Române s-au manifestat pe mai multe planuri – sistemul social similar, relaţii comerciale, culturale şi matrimoniale şi prin domnii alternative în Ţara Românească şi Moldova.

Încă de la începutul procesului de organizare statală, adică din secolul al XIV-lea, a avut loc reorganizarea ecleziastică, prin organizarea clerului ortodox şi a vieţii monahale, prin apariţia mitropoliilor şi episcopiilor. Statul sprijinea biserica prin construcţia lăcaşelor de cult, iar aceasta potenţa autoritatea statului. Cele mai reprezentative centre monastice au devenit focare de cultură şi instituţii de învăţământ.

Evoluţia vieţii urbane în spaţiul românesc prezintă numeroase similitudini, dar şi unele deosebiri semnificative faţă de tendinţele prezente la nivel european. Revitalizarea urbană a început în spaţiul românesc ceva mai târziu, fiind semnificativă abia în secolele XIII – XIV. Din ansamblul oraşelor medievale insistăm mai ales pe rolul şi importanţa economică şi comercială a Sibiului şi Braşovului, în relaţie cu cele trei ţări româneşti. Sunt subliniate aspectele specifice vieţii orăşeneşti: sediu administrativ, centru de cultură, piaţa de desfacere a mărfurilor, habitatul urban cu locuinţe, ateliere şi inventar specific acestora, toate aceste elemente conturând o imagine despre moda vremii.

Din punct de vedere politic, încă de la sfârşitul secolului al XV-lea, ţările române intrau treptat în sfera de influenţă a Imperiului otoman şi sub autoritatea acestuia. Faţă de această situaţie, tendinţa permanentă a statelor medievale româneşti a fost de emancipare de sub suzeranitatea otomană şi înscrierea în rândul statelor creştine. Pentru atingerea acestor deziderate, domnii români s-au orientat spre încheierea unor tratate de alianţă cu statele creştine vecine, şi au participat la campaniile militare europene antiotomane. În cadrul principalelor evenimente politice pe care le-au parcurs cele trei state medievale române sunt subliniate cele mai importante confruntări armate care au antrenat şi participarea statelor române.

Sursa: http://www.mnir.ro/

Claude Monet, Auguste Renoir și ale postimpresionistului Paule Signac.

Muzeul Național de Artă din București are spre expunere o importantă colecție de icoane și pictură rusească din secolele XV-XVIII, un tablou al lui V.A. Tropinin, lucrări de F.A. Maleavin și I.K. Aivazovski.

Sursa: Wikipedia