Parcul National Retezat – Hunedoara

Parcul National Retezat- Hunedoara

Înainte de Reforma Agrară din 1922, pe parte din Masivul Retezat exista un fond de vânătoare al Casei Majestăţii Sale Regele, administrat de Direcţia Vânătorilor Regale, aflat în proprietatea indiviză a Statului Român şi a familiei grofului Kendeffy.

În 1923 cea mai mare parte a golului alpin se atribuie în mod definitiv, prin Reforma Agrară, în urma exproprierii, unor sate/comune, cu drept de folosire pentru păşunat, cu anumite restricţii, stabilite la înfiinţarea PNR în 1935. Administrator al acestor păşuni a fost numit Consilieratul Agricol al Judeţului Hunedoara, în baza instrucţiunilor primite de la Direcţia Islazurilor Pendinte din Ministerul Agriculturii.

În 1927, printr-un Procesul verbal din 17 iulie, Consilieratul Agricol al Judeţului Hunedoara predă Muzeului Botanic Cluj cca 1500-1800 iugăre în zona Aradeş, Zănoguţa pentru includere în Parcul Naţional Retezat. Nu se cunoaşte localizarea exactă a acestei suprafeţe.

Din 1931 Casa Autonomă a Pădurilor Statului (CAPS) a preluat în administrare fondul forestier, până atunci proprietate indiviză a Statului Român şi a familiei Kendeffy.

În anul 1935 se declară Parcul Naţional Retezat pe 100 km².

În 1947, prin Legea pentru apărarea patrimoniului forestier, pădurile sunt trecute în proprietate de stat, fapt confirmat prin naţionalizarea din 1948.

În 1955 se constituie Rezervaţia Ştiinţifică Gemenele – Tău Negru, pe o suprafaţă de 1840 ha.

În 1955 Comisia Monumentelor Naturii împreună cu Direcţia Agricolă Hunedoara stabilesc zonele de interdicţie totală pentru păşunat.

Înainte de înfiinţarea Parcului Naţional Retezat (1935), zona era rezervaţie de vânătoare pentru capre negre aparţinând Casei Majestăţii Sale Regelui, fiind administrat de Direcţia Vânătorilor Regale, “care şi-a luat angajamentul celei mai mari ocrotiri.”

Proprietarii au populat lacul Zănoaga şi Râul Mare cu păstrăv încă înainte de înfiinţarea Parcului. Practica populării unor lacuri alpine şi a unor cursuri de apă cu păstrăv a fost continuată şi de administratorii terenurilor de vânătoare după 1948, respectiv ocoloalele silvice. La începutul secolulul XX exista tendinţa de a reduce efectivele de ovine, de cca 30.000 exemplare anual, care păşunau în zona alpină. Păşunatul cu ovine era interzis în zona lacurilor, încercându-se astfel să se protejeze zonele preferate de capra neagră.

Tot la începutul secolului se experimenteză pentru prima oară păşunatul cu vite mari, începând cu păşunea Slăvei.

Pe suprafaţa declarată Parc Naţional păşunatul a fost permis doar “pentru vitele cornute şi caii proprietarilor acelor teritorii, cu excluderea totală a oilor şi excluzând orice introducere cu chirie a vitelor aparţinând altor comune decât cele de la poalele Retezatului, împroprietărite în Retezat, ori altor persoane, decât proprietarilor actuali”, aşa cum se arată în Procesul verbal de constituire a Parcului.

În perioada 1986 – 1990 păşunile alpine sunt administrate de ocoalele silvice. În această perioadă se elaborează amenajamentele silvo-pastorale, în baza cărora se reglementează păşunatul.

După 1990 păşunile sunt preluate din nou de consiliile locale, iar pe majoritatea păşunilor nu au mai fost respectate prevederile amenajamentelor silvo-pastorale. Păşunile se subînchiriau de către administratorii lor altora decât proprietarii de drept. Administratorii păşunilor nu aveau posibilitatea de a exercita un control eficient al activităţilor de păşunat, ceea ce a dus adesea la suprapăşunat.

La începutul secolului pe Valea Lăpuşnicului Mare s-au efectuat exploatări de masă lemnoasă, buştenii fiind evacuaţi prin plutărit.

Gospodărirea pădurilor aflate în afara zonei incluse în 1935 în Parcul Naţional, dar care după 1990 au fost incluse în suprafaţa Parcului, s-a făcut în conformitate cu normele silvice în vigoare în perioada respectivă.

Turismul s-a practicat în Masivul Retezat încă din anii 30, după cum o dovedeşte şi harta elaborată de Touring-Clubul României în anul 1936, pe care este figurată Casa Pietrele, aflată în proprietatea Clubului şi având rol de cabană turistică.

Flora şi comunităţi de plante

Retezatul este renumit prin diversitatea floristică, adăpostind aproape 1190 specii de plante superioare din cele peste 3450 cunoscute în Romania. Existenţa aici a mai bine de o treime din flora României este unul din motivele pentru care a fost declarat Parc Naţional. La acestea se adaugă un număr aproximativ egal de specii inferioare.

Din aceste motive interesul botaniştilor pentru flora Retezatului începe destul de devreme, în a doua jumătate a secolului XVIII. Lucrări reprezentative pentru zonă apar însă mai târziu, contribuţii deosebite aducând Borza (1934), Nyarady (1958) care a publicat ”Flora şi vegetaţia Munţilor Retezat”, Csuros et al. (1956).

Foarte importanţi pentru conservarea plantelor din Retezat sunt cei peste 90 de taxoni endemici din totalul de 127-400 taxoni endemici acceptaţi de diferiţi autori pentru România. Prima plantă endemică semnalată, în ordine cronologică în PNR, este flămânzica (Draba dorneri) descoperită în 1858 de către Heuffel.

O mare importanţă o au şi cele 130 de plante rare sau vulnerabile din „Lista roşie a plantelor superioare din România” publicată în 1994 (Oltean et al).

În OM 776/2007 sunt listate următoarele specii (dintre plante): 4070* – Campanula serrata (Clopoţel); 1902 – Cypripedium calceolus (Papucul doamnei, Blabornic); 2113 – Draba dorneri (Flămânzică); 1758 – Ligularia sibirica (Curechi de munte, Gălbenele); 4116 – Tozzia carpathica (Iarba gâtului) (in anexa 4, găsite şi în anexa 3 din OUG 57/2007).

De asemenea 2 specii, ghinţura galbenă (Gentiana lutea) şi ghiocelul (Galanthus nivalis) sunt trecute în lista speciilor pentru a căror exploatare şi prelevare necesită măsuri de management.

Sub aspect florogenetic Munţii Retezat reprezintă centrul genetic pentru genul Hieracium, care cuprinde aici 257 taxoni, unii endemici ca Hieracium borzae, Hieracium nigrilacus, şi respectiv pentru genul Poa, care cuprinde 31 taxoni. De asemenea o serie întreaga de taxoni şi infrataxoni îşi au aici locul clasic ca de exemplu Barbarea lepuznica, Centaurea pseudophrygia ratezatensis, Oxytropis jacquinii retezatensis, Hypochoeris maculata var. carpatica, Festuca rupicola var. retezatensis.

Analiza areal-geografică a florei evidenţiază ca predominant fondul general eurasiatic cu 44%, existând însă şi elemente circumpolare 13%, alpine 9%, europene 12%, sudice 6%, orientale 5%, endemice 7,2%, policore 3,4%, adventive 1,4%.

Pentru Retezat sunt descrise 60 de asociaţii vegetale de cormofite cuprinse în 10 clase de vegetaţie, fapt care dovedeşte încă o dată marea diversitate floristică a Retezatului. Se pot întâlni cele mai variate asociaţii de la Pino-Quercetum moehringietosum pendulae din regiunile joase ale PNR la Oreochloo-Juncetum trifidi a cărei cenoze populează pe suprafeţe restrânse vârfurile, crestele şi versanţii puternic înclinaţi din etajul alpin. Deosebit de importantă din punct de vedere floristic este zona calcaroasă a Retezatului Mic cu un mare număr de plante rare şi/sau endemice cum ar fi Barbarea lepuznica, Pedicularis baumgarteni şi multe altele. Zona este foarte vulnerabilă la impactul păşunatului.

Pajiştile din regiunea alpină constituie o zonă de importanţă aparte, aici regăsindu-se majoritatea speciilor din flora alpină, printre acestea fiind diferite specii de Gentiana/Gentianella, Potentilla, Pulsatilla precum şi floarea de colţ (Leontopodium alpinum) şi altele.

Alte zone de interes deosebit sunt cele de limită între zona stâncoasă şi pajiştile alpine, în care se întâlnesc rododendronul (Rhododendron kotschii) şi jneapănul (Pinus mugo). Jneapănul (specie protejată în România) are o distribuţie mare pe pantele abrupte ale Retezatului, contribuind la susţinerea grohotişului. Zâmbrul (Pinus cembra), specie rară de arbori, apare în grupe mai mari şi mai compacte decât în alte masive.

Cea mai mare ameninţare pentru flora Parcului Naţional Retezat o reprezintă păşunatul cu ovine, peste capacitatea de suport a păşunilor. Speciile caracteristice pajiştilor naturale sunt înlocuite treptat, în special ca urmare a suprapăşunatului, cu specii adventive, respectiv de specii mai puţin sensibile (ex. Nardus stricta).

Localnicii colectează flori de Rhododendron, muguri de jneapăn, flori de colţ, diferite specii de ciuperci, etc.

Turiştii culeg diferite specii de plante în funcţie de sezon.

În zonele tampon ale Parcului se desfăşoară exploatări forestiere, cu respectarea prevederilor legale în vigoare.

Un potenţial pericol pentru flora Retezatului Mic îl constituie modernizarea drumului de acces spre Herculane (DN 66A), mai ales prin facilitarea dezvoltării în această zonă a turismului motorizat, dacă sistemul de supraveghere/control al modului în care se desfăşoară turismul nu va fi bine fundamentat şi aplicat în teren.

Fauna

Primele studii ale faunei de vertebrate şi de nevertebrate din Retezat au fost efectuate de Bielz şi Csato, în a doua jumătate a secolului XIX. În secolul următor, numeroşi cercetători au studiat fauna masivului.

Parcul National Retezat, datorită habitatelor sale foarte diverse, naturale, sau puţin modificate de intervenţia umană, adăposteşte o faună deosebit de bogată atât în ceea ce priveşte numărul de specii cât şi în numărul mare de exemplare care alcătuiesc populaţiile acestor specii.

Nevertebratele, reprezentate prin mii de specii încadrate în toate grupele taxonomice caracteristice habitatelor carpatice, cu toate că au fost mult studiate sunt încă puţin cunoscute.

În rândul nevertebratelor se găsesc cele mai multe endemite animale din Retezat, fiind identificate până în prezent 9 subspecii endemice de fluturi de zi, cel puţin 6 specii endemice de plecoptere şi 4 de tricoptere. Ultimele două grupuri sunt în mod particular asociate cursurilor superioare ale apelor din zona alpină. Viermii inferiori (nematode) au fost bine studiaţi, având mai mult de 143 de specii găsite în această zonă (incluzând 8 endemite).

Unele genuri, cum este de exemplu Erebia, din ordinul Lepidoptera, ajung aici la diversităţi specifice foarte ridicate. Astfel acest gen, relict glaciar, are în Retezat o răspândire altitudinală aproape similară cu cea latitudinală pe care o are genul în emisfera nordică.

Ca o recunoaştere a importanţei pe care o are Retezatul pentru conservarea fluturilor, Lunca Berhina a fost declarată Arie de Importanţa Lepidopterologica Europeană.

Adăugându-se eforturilor făcute de de către cercetători în anii trecuţi, programul de inventariere a faunei şi florei din cadrul proiectului „Conservarea şi Managementul Biodiversităţii din România” început în anul 2000 aduce în fiecare an date noi despre nevertebratele parcului, inclusiv descoperiri de specii noi pentru România.

Vertebratele au în parc reprezentanţi din toate clasele întâlnite în România.

Dintre ciclostomi, în râuri întâlnim cicarul, Eudontomyzon danfordi, unul dintre cele trei specii de agnate din România, a cărui prezenţă reprezintă încă o dovadă a calităţii apelor Retezatului. Specia a devenit rară fiind trecută pe anexa II, a Directivei 92/43/EEC privind conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice şi în OUG 57/20007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, anexe care conţin specii de plante şi animale a căror conservare necesită desemnarea ariilor speciale de conservare.

Peştii sunt reprezentaţi prin 11 specii, între care şi nisipariţa (Sabanajewia aurata) (OUG 57/2007), dar care nu apare în OM 776/2007.

În anii ‘60-’70 ai secolului trecut au fost introduşi în câteva lacuri din Parcul Naţional Retezat păstrăvii de lac, Salmo trutta lacustris, subspecie neindigenă adusă din Alpi. Se fac studii pentru a se vedea dacă această subspecie a fost unul dintre factorii care au cauzat scăderea populaţiilor de amfibieni care utilizează ca locuri de înmulţire lacurile glaciare.

Mai mult de jumătate din numărul de specii de amfibieni întâlnit în România, totalizând 10 specii (Triturus vulgaris reprezentat prin 2 subspecii), se pot întâlni în Retezat.

Dintre acestea, 8 specii sunt considerate, de către specialişti, rare şi vulnerabile la nivel naţional. Toate speciile apar pe anexele II, a speciilor de faună strict protejate (4 specii) şi III a speciilor de faună protejate (7 specii) a Convenţiei privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa adoptată la Berna ratificată şi de România prin legea 13/1993.

Deasemenea o specie apare pe anexa II, o specie pe anexele II şi IV, trei specii pe anexa IV şi una pe anexa V, a Directivei 92/43/EEC. Conform OUG 57/2007, 3 specii din parc se află pe anexa III, două pe anexele III şi IV şi câte una pe anexele IV şi V. Aceasta dovedeşte vulnerabilitatea şi nevoia de măsuri de conservare speciale pentru aceste specii.

În Retezat trăieşte subspecia ampelensis a tritonului comun, Triturus vulgaris, subspecie considerată endemit carpatic şi subspecie prioritară găsindu-se pe anexa III a OUG 57/2007.

Broasca roşie de munte Rana temporaria, se consumă în unele localităţi din apropierea Parcului, multe exemplare, majoritatea femele, fiind colectate pentru consum în perioada de reproducere.

Reptilele sunt reprezentate în parc prin 9 specii, aproape 40% din reptilele terestre ale României. Cu toate că doar o specie este considerată rară la nivel naţional, şase sunt considerate vulnerabile. Convenţia de la Berna cuprinde toate reptilele din Retezat pe anexele sale II (4 specii) şi III (5 specii) iar directiva 92/43/EEC asigură statut de specii care necesită o protecţie strictă pentru 5 specii din Retezat, integrându-le în anexa IV.

Cu toate că s-au semnalat foarte puţine cazuri de muşcături de viperă în zonă, acestea sunt de multe ori omorâte de turişti şi localnici.

Numărul speciilor de păsări întâlnite în parc şi în zonele apropiate, pe văile mari ale masivului şi în zona lacurilor de acumulare din apropiere, este mare pentru o zonă montană. Acestea însumează 185 de specii, reprezentând aproximativ jumătate din speciile de păsări ale României. Din acestea 122 sunt specii cuibăritoare în parc şi în zonele apropiate.

Aici se pot întâlni specii rare cum sunt acvila de munte Aquila chrysaetos (reprezentată şi pe sigla parcului), acvila ţipătoare mică Aquila pomarina, şerparul Circaetus gallicus, şoimul călător Falco peregrinus, cocoşul de munte Tetrao urogallus, buha Bubo bubo, cucuveaua pitică Glaucidium paserrinum, barza neagră Ciconia nigra şi multe alte specii rare.

În privinţa statutului lor, OUG 57/2007 cuprinde în anexa III 28 de specii, în anexele III şi IV 15 specii iar în anexa IV 101 specii. În anexa II a convenţiei de la Berna sunt cuprinse 127 de specii ce se întâlnesc în Retezat şi împrejurimi, iar 50 fac parte din anexa III a aceleaşi convenţii. Directiva , 79/409/EEC a Consiliului Europei, privind conservarea păsărilor sălbatice cuprinde în anexele sale 55 de specii din zonă.

Mamiferele determinate până în prezent în Parcul Naţional Retezat în număr de 55 de specii reprezintă peste 23% din mamiferele terestre ale Europei ceea ce arată încă o dată diversitatea habitatelor naturale prezente aici. Parcul oferă condiţii pentru supravieţuirea celor mai importante dintre carnivorele mari europene: lupul Canis lupus, ursul Ursus arctos şi râsul Lynx lynx. De asemenea se întâlnesc în parc ierbivore mari cum sunt capra neagră Rupicapra rupicapra, cerbul Cervus elaphus şi căpriorul Capreolus capreolus. Carnivorele de mai mici dimensiuni cum sunt pisica sălbatică Felis silvestris şi mustelidele găsesc în diversele habitate ale parcului micromamifere care le asigură o parte din hrană.

Peşterile din Retezatul Calcaros sunt folosite de urşi pe timpul iernii, iar liliecii găsesc aici condiţii bune pentru hibernare sau retragere în timpul zilelor de vară. În Parc au fost identificate 13 specii de lilieci printre care Rhinolophus ferrumequinum, Vespertilio murinus şi Pipistrellus pygmaeus.

Vidrele Lutra lutra pot fi întâlnite pe unele râuri ale Retezatului folosind resursele bogate în peşte.

În anul 1973, o echipă de la Comisia Monumentelor Naturii din cadrul Academiei Române a introdus 20 de exemplare de marmotă alpină provenită din Alpii Austrieci. Marmotele au fost eliberate în căldarea lacului Gemenele, iar în prezent se pot întâlni in toate văile şi căldările glaciare de sub Şaua Custurii până în căldarea lacului Zănoaga. Nu se cunoaşte încă impactul pe care aceste rozătoare mari, neindigene, îl au asupra vegetaţiei şi solului.

Conform OUG 57/2007, 22 dintre speciile de mamifere din Retezat necesită o protecţie strictă, 9 dintre ele fiind cuprinse şi în anexa III a legii, iar 13 sunt specii animale de interes comunitar ale căror prelevare din natura si exploatare fac obiectul masurilor de management, aparţinând anexei 5 a legii. În OM 776/2007 (SCI) sunt listate 10 specii de mamifere.

Diversitatea mare a faunei din Parcul Naţional Retezat se corelează cu existenţa unor habitate naturale puţin afectate de activitatea umană.

Sursa: http://retezat.ro/index.php/romana/despre-parc/biodiversitate.html?start=2