Breaking News
Home » Munti » Muntii Ivanetu
GEKO's WorkGroup Inc.

Muntii Ivanetu

Muntii Ivanetu

Masivul Ivanetu este situat in partea centrala a Carpatilor de curbura si este incadrat in grupa Muntilor Buzaului, din care mai fac parte masivele Siriu, Podul Calului si Penteleu.

-Culmea Ivăneţu, situată la contactul cu Subcarpaţii, prezintă importanţă prin cele câteva obiective turistice aflate pe cei doi versanţi. Totodată, prin drumurile şi potecile ce o străbat, ea asigură o legătură directă între masivele amintite şi ariile de interes turistic din nordul Subcarpaţilor (Lopătari, Aluniş).

În Penteleu, Podu Calului şi Ivăneţu se disting sectoare în care orizonturile de gresii sînt mai subţiri şi alternează cu cele marno-argiloase. La nord de aliniamentul Nehoiaş — Secuiu precumpăneşte faciesul gresiei de Tarcău (denumire dată de geologul Sava Athanasiu), în alcătuirea căreia intră strate de gresii de pînă la 2—3 m grosime şi intercalaţii subţiri de argile. Gresia propriu-zisă aire culoare cenuşie, conţine mult cuarţ, mică şi un ciment calcaros. Adesea are caracter microconglomeratic. Rezistenţa mai mare la eroziune a făcut ca fizionomia interfluviilor să de-gaje masivitate, iar văile să prezinte caractere specifice defileelor.

-Faciesurile de Fusaru şi Kliwa, desfăşurate în partea central-sudică a regiunii, se remarcă prin existenţa unor orizonturi extrem de variate ca alcătuire şi duritate. Gresiile, tari, gălbui-albicioase, predominant silicioase formează strate de 0,5—2 m grosime ce alternează cu formaţiuni moi, friabile, uşor de dislocat, reprezentate prin şisturi disodilice, argile etc. Că urmare, versanţii văilor se înfăţişează extrem de variat, cu frecvente ruperi de pantă, avînd corespondent în talvegul văilor o serie de praguri; pe podurile interfluviilor apar alternanţe de vîrfuri şi înşeuări.

La această suită de faciesuri, local, se adaugă şi altele predominant argilo-marnoase (în lungul Bîscei Rosilei) său microconglomeratice (Tătaru—Tătăruţ).

Orizonturile şi stratele de gresii, argile şi marne sînt cutate, cutele avînd o direcţie în general NE-SV. Dacă în jumătatea nordică cutele au o dezvoltare normală, în cea sudică ele au fost faliate şi deformate, frecvent fiind aduse la stadiul de cute-solzi. Că urmare, stratele au o cădere foarte mare, adesea fiind chiar verticale. Caracteristicile structurale se reflectă atît în fizionomia generală a reliefului, cît mai ales în detaşarea unor forme aparte de tipul „zidurilor de gresie”, jgheaburile, cuestelor.

-La contactul dintre munte şi Subcarpaţi, în bazinul văii Jghiabuilui, afluent al Slănicului, există cîteva platouri la 500—650 m unde sarea apare la zi. Dizolvarea a creat aici forme carstice de o frumuseţe şi complexitate deosebite.

-La vest de Buzău, Cătiaşul, un vîrf de 1 001 m ce străjuieşte localitatea Nehoiu, constituie cel mai sudic component al Munţilor Buzăului. Fizionomia sa este similară cu cea întîlnită în Culmea Ivăneţu, pe care de fapt o prelungeşte spre sud-vest.

Văile Buzăului, Bîscei Mari şi Bîscei Mici separă masivele din cuprinsul Munţilor Buzăului, au o desfăşurare în general nord-sud şi îmbracă aspecte diferite de la un sector la altul, în funcţie de rocă şi structură.

Buzăul cu obîrşia în Munţii Ciucaş, străbate Clăbucetele întorsurii pînă la Crasna. Pe parcurs străbate frumoasa depresiune a întorsurii Buzăului, pe care în bună parte a creat-o, loc unde descrie un cot – Întorsura -, schimbîndu-şi net direcţia de curgere.

-Între Crasna şi Nehoiu, Buzăul separă Masivul Siriu şi culmea Monteoru de pe dreapta de Masivul Podu Calului şi Culmea Ivăneţu de pe stînga. El şi-a tăiat un scurt sector de chei (între Metcu şi Harţagu) în roci dure, mai ales în gresia de Siriu. În aval, valea rămîne, în continuare, relativ îngustă. Alunecările, îndeosebi cele produse pe versantul stîng, i-au îngustat mult albia, ceea ce dă impresia existenţei unei alternanţe de bazinete şi strîmtori (mai ales văzute din şosea). Este suficient însă să urci cu 100—150 m pe unul din versanţi ca să capeţi imaginea unui culoar larg, gîtuit doar la traversarea bancurilor de gresie de Tarcău sau de Siriu. Cele mai extinse bazinete depresionare le găsim în aval de confluenţa cu Siriul, cum sînt cele de la Siriu şi Nehoiu-Nehoiaş. Aici apar fragmente de terasă, precum şi mai multe conuri de dejecţie formate de afluenţi, locuri mai înalte pe care s-au dezvoltat aşezări omeneşti.

-Bîsca Mare după ce îşi adună izvoarele de sub vîrful Lăcăuţi şi vîrful Zîrna străbate Depresiunea Comandău, iar de la confluenţa cu Dîrnăul pînă la unirea cu Bîsca Mică, pe mai mult de 40 km, separă munţii Penteleu de Podu Calului. Cea mai mare parte din acest sector are înfăţişarea unui culoar de vale relativ îngust, tăiat predominant în formaţiuni rezistente. În unele porţiuni, îngustarea dă imaginea de defileu pe mai mulţi kilometri, alteori gîtuirile alternează cu mici bazinete. Deosebit de pitoresc rămîne defileul tăiat începînd de la nord de confluenţa cu Bîsculiţa pînă în amonte de Cernatu.

Între Cernatu şi Varlaam valea se lărgeşte mai mult, iar terasele, mai bine dezvoltate, au permis instalarea unei aşezări.

Bîsca Mică la hotarul dintre Munţii Vrancei şi Munţii Buzăului îşi are obîrşia pe clina sudică a vîrfului Lăcăuţi. Pînă în punctul Brebu ea are o direcţie nord-sud, iar de aici la Varlaam descrie un cot larg NE-SV. În comparaţie cu văile anterioare este relativ îngustă. Şi în lungul ei sînt mici sectoare de defileu, unde, ca o trăsătură aparte în Munţii Buzăului, există numeroase praguri generate de bancurile groase de gresie pe care apa formează suite de cascade.

Regiunea aparţine în totalitate bazinului hidrografic al Buzăului. Trei mari rîuri transversale — Buzăul, Bîsca Mare, Bîsca Mică — BUZĂUL propriu-zis (pînă la confluenţa cu Bîsca Rosilei — 65 km) are un bazin relativ simetric pe o suprafaţă de 770 km2. Rîurile afluente cu bazinele cele mai extinse au lungimi pînă la 20 km şi izvoare bogate (Buzoel, Zăbrătău, Siriu etc.)

-BÎSCA MARE, în sectorul care ne interesează, prezintă un bazin asimetric cu cei mai importanţi afluenţi (lungimi de peste 10 km) situaţi pe clina vestică a Penteleului (Patacu, Bîsculiţa, Cerna tu, Milea). Rîurile ce coboară din Podu Calului sînt scurte, au pantă accentuată şi o scurgere slabă.

Între punctele Muşa şi Secuiu, BÎSCA MICĂ primeşte numeroase pîraie ce coboară din Munţii Penteleu sau Munţii Vrancei, cu lungimi aproape egale (4—6 km). Caracterul simetric al bazinului din cursul superior capătă un aspect net asimetric în cursul inferior (rîurile cu izvoarele pe culmea Ivăneţu sînt mult mai scurte).

Bîsca Mare se uneşte cu Bîsca Mică la Varlaam. În aval, pînă la confluenţa cu Buzăul (la Nehoiaş), el poartă numele de Bîsca Rosilei . În acest sector, albia creşte mult în lăţime, iar afluenţii, cu lungimi de 5-10 km, au o dispoziţie nord-sud sau sud-nord.

La obîrşie văile au înfăţişare semicirculară, cu un curs de apă destul de efemer. Primăvara sau după aversele de vară, ele sînt mai active şi formează, treptat, în avale, cursuri tumultuoase ce transportă volume mari de rocă. Scurgerea cea mai bogată se constată începînd de la finele lunii aprilie şi pînă în iunie (peste 50% din scurgerea medie anuală). În acest interval se înregistrează valori maxime (topirea bruscă a zăpezii sau ploi bogate sub formă de averse), care dau debite extrem de ridicate (1969, 1970, 1975) ce provoacă inundaţii pe suprafeţe extinse.

Rocile permeabile şi depozitele ce acoperă versanţii, pe cea mai mare parte cu grosimi de pînă la cîţiva metri, permit o infiltrare rapidă a apei şi desfăşurarea unor linii de izvoare în partea inferioară a lor. Ele au debit bogat şi permanent, iar conţinutul în săruri variază în funcţie de compoziţia mineralogică a rocilor sau depozitelor pe care le parcurge. În general, sînt sulfatat-bicarbonatate cu mineralizare mijlocie. Izvoarele de la baza versanţilor alcătuiţi din roci bituminoase, oligocene, adesea au un conţinut ridicat în sulf (Băile Siriu pe Buzău, pe văile Nehoiu şi Nehoiaş, la Gura Milei pe Bîsca Mare etc.). Tot la Băile Siriu este renumit un izvor termal sulfuros, uşor bicarbonatat, a cărui apă are o temperatură în jur de 31°.

Lacul de pe Harţagu format în 1970, în prezent este drenat. Pe culmea Ivăneţu sînt mai multe lacuri, care au luat naştere între valurile de alunecare. Cele mai numeroase se află pe valea Hînsarului. Dintre ele se detaşează Lacul Tîlharilor , mai mare, aflat pe treapta superioară de alunecare (900 m), la baza unei vechi rîpe de desprindere şi trei ochiuri circulare (cu diametru de 5—12 m) dispuse pe treptele mijlocii ale corpului alunecării.

 Sursa: http://dordemunti.blogspot.ro/2009/01/culmea-ivaneu-muntii-buzaului.html

About GEKO

TOTUL în viaţă are un sens... NIMIC din ea nu se petrece întâmplător...

Check Also

034-Poiana-Tamnei-Fuieroaga-Tamnei-Muntii-Mehedinti

Muntii Almajului

 Muntii Almajului 1. Asezare, intindere, limite si acces Munţii Almăjului sunt situaţi în partea de …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>