Breaking News
Home » Judeţe » Tulcea
GEKO's WorkGroup Inc.

Tulcea

Judetul  Tulcea

Asezare Geografica

 Judeţul Tulcea ocupă jumătatea nordică a provinciei istorice Dobrogea, a cărei însemnătate vine din aşezarea ei la gurile Dunării şi ieşirea la Marea Neagră. Paralela 450 latitudine nordică străbate judeţul Tulcea în partea centrală, iar meridianul 290 41′ 24″ longitudine vestică străbate oraşul Sulina ce se află în extremitatea estică a României. Înconjurat din trei părţi de ape, se învecinează la vest cu judeţele Brăila şi Galaţi, la nord cu Ucraina prin graniţa naturală Dunărea, la est cu Marea Neagră, având hotar terestru doar la sud, cu judeţul Constanţa. Suprafaţa judeţului este de 8.499 kmp, reprezentând 3,6% din suprafaţa tarii. Judeţul cuprinde 51 unităţi administrativ-teritoriale, din care: Municipiul Tulcea – cu o treime din populaţia judeţului, 4 oraşe si 46 de comune. Din suprafaţa totala a judeţului, 3.446 kmp reprezintă suprafaţa umeda constituită din Delta Dunării si Complexul Lagunar Razim-Sinoe.

 


RELIEFUL
Relieful cuprinde Horstul Dobrogean la vest, rest al lanţului de munţi Hercinic din care face parte Munţii Măcinului, care este cea mai veche formaţiune de pământ a ţării, şi Delta Dunării la est, care împreună cu complexul Razim-Sinoe ce trece şi în judeţul vecin Constanţa, acoperă mai mult de 4.000 kmp. În judeţul Tulcea, Delta Dunării ocupă o suprafaţă de 3446 kmp, ceea ce reprezintă 40,54 % din suprafaţa judeţului.
        Dunărea ce formează hotar natural la vest şi nord este principala cale de transport în judeţ. Ea are trei braţe principale, Chilia la nord, Sfântu Gheorghe la sud şi Sulina la mijloc. În amonte de municipiului Tulcea, Dunărea se desparte în două braţe, braţul Chilia şi braţul Tulcea. În aval de municipiul Tulcea, braţul Tulcea se desparte în alte două braţe, Sulina şi Sfântu Gheorghe. Braţele Chilia şi Sfântu Gheorghe permit numai transportul fuvial iar braţul Sulina asigură transportul maritim până în porturile Galaţi şi Brăila. La sud de Sfântu Gheorghe se află laguna Razim care pătrunde adânc în judeţ. O reţea de canale naturale şi artificiale, lacuri si bălţi, plauri şi grinduri formează un ecosistem unic. În 1990 Delta Dunării a fost declarată rezervaţie a mediului, ecologică şi a păsărilor, sub protecţia UNESCO pentru diversitatea florei şi faunei sale (păduri de sălcii, stuful, trestia,apoi plante specifice zonelor umede, specii de de animale, păsări, insecte, reptile şi aproximativ 160 de specii de peşte).

 

        În Munţii Măcinului s-a constituit Parcul Naţional, pentru conservarea speciilor rare de floră şi faună specifice intersecţiei arealelor mediteranean, balcanic şi caucazian.
Resursele naturale ale judeţului sunt: terenurile arabile, viile, păşunile, care permit culturi vegetale, creşterea animalelor, apele şi bălţile pentru pescuit şi vănâtoare, pădurile, pentru vănâtoare, agrement, protecţia mediului, resursele minerale cum ar fi piatra de construcţii (granitul), calcare de diferite vârste, uneori detritiac, gresii, caolin, cuarţite şi calcare marmoreene, minereuri de fier, aligit şi magnetit; resurse de sulfuri complexe – galenă, blendă şi pirită, pirită cupriferă şi calcopirită, baritina iar Delta Dunării în primul rând pentru potenţialul turistic.
Reţeaua hidrografică este o componentă importantă, reflectând prin caracterele sale specificul celorlalte elemente fizico-geografice; după ce parcurge mii de kilometri de la izvoarele sale, Dunărea străbate judeţul Tulcea pe o lungime de 276 km (10% din lungimea totală), vărsându-se în Marea Neagră prin trei braţe: Chilia, Sulina, Sfântu Gheorghe. Debitul Dunării cunoaşte variaţii destul de mari, primăvara-vara el atinge circa 18.000 mc/s, iar vara-toamna, până la 6.000 mc/s.
Clima are un caracter temperat continental cu influenţe ale climatului submediteranean, cu mari amplitudini termice, cu precipitaţii reduse, cu umiditate atmosferică ridicată.
Istoria zbuciumată a Dobrogei a avut drept urmare faptul că judeţul Tulcea este un muzeu etnografic viu, existând un amestec de rase şi neamuri ale căror culturi se întrepătrund dar, în acelaşi timp, păstrându-şi identitatea.
Descoperirile arheologice de pe teritoriul judeţului Tulcea au pus în lumină urme de locuire datând din paleoliticul mijlociu, cu o vechime de aproximativ 110.000 de ani. Pe harta arheologică a judeţului, vestigiile culturilor Hamangia, Gumelniţa si traco-dacică, ale cetăţilor geto-dacice şi marilor construcţii edilitare romane oferă importante mărturii documentare ale vieţii materiale şi spirituale pe aceste meleaguri. Pe aceste locuri sunt atestate primele triburi geto-dacice şi ale sciţilor, în secolele VIII – VI î.e.n. Izvoarele scrise antice (ale lui Homer, Strabon, Ptolemeu, ş.a.) consemnează o importantă concentraţie de populaţie spre Dunăre şi litoral. În secolele VII – V î.e.n. populaţia geto-dacă din aceste teritorii vine în contact cu coloniştii greci, preluând caracteristici ale civilizaţiei elenistice în manifestările artistice şi ocupaţii.
Începând cu secolul I e.n., cucerirea Dobrogei de către romani a marcat procesul ireversibil al romanizării populaţiei geto-dace, perioadă în care, ca şi în Dacia, se produce acea sinteză etnică al cărei rezultat a fost naşterea poporului român şi a limbii române, proces care se încheie, în linii mari, în secolul al VII-lea, în pofida valurilor popoarelor migratoare.
În diferite perioade istorice, alături de români, s-au stabilit în Dobrogea diverse alte populaţii, structura eterogenă a acesteia păstrându-se până astăzi. Astfel, în Dobrogea către sfârşitul secolului XVI şi până în secolul XII-lea, pe lângă populaţia rusă şi turcă care locuiau teritoriul Dobrogei, s-au stabilit tătarii. Apoi, după războaiele ruso-turce au venit bulgarii şi ruşii, mai ales lipovenii şi ucrainenii. Cu toate aceste colonizări, populaţia românească în Dobrogea a fost permanent majoritară.
Regăsită în aria străvechii vetre geto-dacice în componenţa statului feudal Ţara Românească, pentru o scurtă perioadă în secolele XIV – XV sub domnia glorioasă a lui Mircea cel Bătrân, Dobrogea va fi înglobată ulterior Imperiului otoman pentru o perioadă de 460 de ani. Deşi ruptă din cadrul firesc al graniţelor Ţării Româneşti, sinteza românească cu începuturi străvechi în Dobrogea, continuă şi în timpul stăpânirii otomane.
Atestată în izvoarele medievale bizantine De administrando Imperii şi Alexiada, Sulina devine la începutul sec. al XIV-lea port genovez, iar mai târziu, în perioada stăpânirii otomane, se construieşte aici o redută, apoi se stabileşte sediul unei caimăcămii şi se instalează o garnizoană militară. În epoca modernă, prin Convenţia ruso-austriacă de la Sankt Petersburg (1845) se nominalizează Sulina ca port fluvio-maritim şi se pun bazele navigaţiei libere pe Dunăre. Printr-un alt document internaţional, Tratatul de pace de la Paris (1856), se înfiinţează Comisia Europeană a Dunării (CED), for alcătuit din reprezentanţii Angliei, Franţei, Austriei, Germaniei (Prusia), Italiei (Sardinia), Rusiei şi Turciei în scopul neutralizării accesului în zona Dunării de Jos; Sulina devine port liber (porto-franco), cu toate consecinţele ce decurg de aici pe plan economic, social, cultural, spiritual: un oraş cosmopolit – Europolis – cu instituţii ce ţineau de activitatea Comisiei sau răspundeau nevoilor fireşti de dezvoltare ale unui oraş port.
Deşi la Sulina exista un far construit încă la 1802 la cererea guvernului otoman de către o companie austriacă, CED a început în anul 1869 construirea unui nou far, terminat un an mai târziu. Construcţia, cu o înălţime de 17,34 m, de formă tronconică, este zidită din cărămidă legată cu mortar de var, tencuită la interior şi exterior; în interior, pe toată înălţimea construcţiei, avea o scară metalică în spirală, ancorată în zidărie, iluminată prin trei ferestre circulare, aşezate la înălţimi diferite la fiecare spirală a scării. La nivelul superior al construcţiei s-a amenajat o platformă de circulaţie cu balustradă în jurul vigiei farului, pe care aveau – şi au în prezent – acces vizitatorii farului. Vigia (cupola) farului a fost construită din tablă de cupru cilindrică cu diametru de 2 m, acoperită cu table în pantă şi cu vârf pe care era montată o giruetă; lumina farului era albă, iniţial fixă, apoi de tipul cu eclat. Farul a suferit în timp o serie de modernizări: cupolei farului i s-au adăugat pe contur un număr de patru rânduri de ochiuri de ferestre cu sticlă din cristal gros, unele dintre ele păstrate până în zilele noastre. Introducerea iluminatului electric a dus la modificarea cupolei, adaptată acum noului mecanism de rotire. În jurul farului s-au construit clădiri cu locuinţe pentru personal şi depozite pentru materialele necesare funcţionării farului.
Cel de-al doilea război mondial a însemnat şi pentru CED, ca de altfel şi pentru Sulina, începutul sfârşitului: în 1939 CED este desfiinţată, oraşul, devenit punct strategic, este bombardat şi cele mai multe dintre clădirile oraşului distruse, iar “noua ordine” comunistă instaurată după război a încercat să şteargă activitatea de 83 de ani a CED.
Au rămas peste timp să povestească viaţa atât de palpitantă, odinioară, a oraşului câteva construcţii, farul CED şi … cimitirele. Abia după 1989 unul dintre “martorii” gloriei de altădată ai oraşului “liber”, Farul CED a fost restaurat şi apoi, în anul 2003, transformat în muzeu, încercându-se astfel reconstituirea, printr-o expoziţie documentară, a activităţii Comisiei Europene a Dunării; o sală specială a fost destinată comandorului Eugeniu P. Botez, cel ce a îndeplinit o vreme funcţia de comisar maritim al portului, autor, sub pseudonimul Jean Bart, al romanului Europolis.

 

 

 

 

 

 

Istoric

Arheologii au descoperit urme ale existentei umane in nordul Dobrogei datand din neolitic (aproximativ 5.500-2.799 i.Hr.), in zona comunei baia (Cultura Hamangia) in lunca Dunarii (Jijila, Garvan, Vacareni, Somova, Tulcea). La sfarsitul secolului al VII-lea, cand a inceput colonizarea greaca a tarmului vestic al Marii Negre, au ramas numeroase vestigii ale unirii dintre poputatie geto-dacica autohtona si colonistii greci. Sfarsitul secolului I i.Hr., cetatile grecesti de pe tarmul Marii Negre  s-au unit, formand regatul Pontic. Romanii au devenit activi la sud de Dunare. neincetatele invazii la nord de Dunare ale celtilor, scitilor, sarmati si bastarni, insecuritatea zonei si pericolele iernilor grele ne fac o imagime asupra vietii in nordul Dobrogei din acea perioada. In anul 44 i.Hr. , Burebista uneste Dobrogea la statul dacic pentru o scurta perioada de timp.  Primul secol d.Hr. a marcat  inceperea dominatiei romane in Dobrogea, care a facut parte din provincia Moesia de Jos, dominatie care a durat sapte secole. Invazia slavilor si a bulgarilor (Asparuh, 679) a distrus fortificatia romana, iar Peninsula Balcanica ramane sub dominatia Imperiului Bizantin a carui flota a protejat gurile de varsare ale Dunarii. In secolele XII-XIV, genovezii au construit fortificatii puternice la Chitila, Enisala si Visina. In secolul al XIV-lea, domnitorul Mircea cel Batran si-a extins dominatia peste Dobrogea in 1484, dupa caderea Chiliei, regiunea intrand sub dominatia otomana, iar in secolul al XVI-lea regiunea fiind locul de plecare spre cucerirea de noi teritorii, ca pe timpul romanilor. Nordul Dobrogei fiind din nou fortificat. O parte din populatie s-a refigiat la nord de Dunare. Pamantul a fost colonizat de turci veniti din Antalia si de tatari din stepele de dincolo de Marea Neagra. In timpul razboaielor ruso- turce din secolul al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, Dogrogea devine primncipalul teatru de razboi fiind pustiita si devastata, fiind numit atunci Drumul Tatarilor sau Drumul Razboiului. Otomaniii au acceptat asezarea lipovenilor, ucrainienilor si bulgarilor veniti din nordul Crimeii, cat si pe germanii din sudul Rusiei, cat si greci, evrei si armeni adusi aici de comertul infloritor. Razboiul de independenta (1877-1878) a pus capat a cinci secole de dominatie otomana care au influentat viata etnografica, numele si cultura locala. In 14 noiembrie 1878, armata romana a intrat in Dobrogea, aceasta intrand sub guvernarea Statului Roman. In 1879, judetul Tulcea a fost format ca unitate administrativ-teritoriala (cuprinzand aproximativ teritoriul de astazi) avand ca resedinta administrativa orasul Tulcea, cea mai populata localitate din Dobrogea la acea vreme. In 1860 aici se gaseau mai multe consulate roman, turc, francez, austriac german s.a. Pe fundalul autoritatiii otomane si a interesului sporit aratat de marile puteri la guara Dunarii, Comitetul European al Dunarii a fost fondat in 1853 cu cartierul general la Sulina. Acesta a jucat un rol important in dezvoltarea comertului pe Dunare, astfel incat bratul Sulina al Dunarii a devenit canal navigabil. Orasul port Sulina a inregistrat o perioada de prosperitate, portul fiind modernizat si devenind port liber, extrem de activ pana in 1930. In 1977, zona libera Sulina a fost reinstaurata, dar entuziasmul de alta data lispeste.

 

 

 

 

 

 

 

Turism

Arii protejate: Rezervaţia Biosferei Delta Dunării Tulcea, Parcul Naţional Munţii Măcinului.

   Locaţii: Colnicul Hora, dealul muntos din municipiul Tulcea pe care se află vestigiile localităţii antice Aegyssus la început aşezare getică, apoi colonizată de eleni, cucerită de romani iar între secolele VI-X, cu întreruperi, cetate bizantină.
Monumentul Independenţei aflat pe Colnicul Hora ridicat în cinstea eroilor Războiului de Independenţă din 1877, în urma căruia provincia Dobrogea a redevenit pământ românesc.

Muzee:

  • Centrul Muzeal Ecoturistic ,,Delta Dunării” – prezintă elemente specifice Deltei Dunării, unice în lume (reconstituirile unor habitate naturale tipice de deltă şi a unei cherhanale tradiţionale, alături de acvariile cu specii de peşti, corali şi alte organisme acvatice).
  • Muzeul de Artă  – găzduieşte intr-o clădire de stil neoclasic, monument de arhitectură, construit între 1963 – 1865, colecţiile de pictură, sculptură, icoane, artă orientală, grafică şi artă decorativă.
  • Muzeul de Etnografie şi Artă Populară – este unul dintre edificiile publice emblematice pentru Tulcea. Patrimoniul Muzeului reflectă, prin diversitatea colecţiilor, un model cultural unic generat de convieţuirea etnică dintre români şi celelalte populaţii. Cele aproximativ 8000 de piese alcătuiesc un fond etnografic inestimabil decodificabil  în cadrul colecţiilor de artă populară şi port popular, etnografie şi foto-document.
  • Muzeul de Istorie şi Arheologic – este situat pe locul fostei cetăţi antice Aegyssus. Un loc aparte îl ocupă Sala Tezaur, unde sunt expuse tematic piesele de execuţie deţinute de muzeu:   tezaure monetare, obiecte de podoabă din aur şi argint, accesorii vestimentare, piese de cult şi carte veche.
  • Gospodăria ţărănească conservată “in situ” din satul Enisala, reprezintă sinteza arhitecturii tradiţionale ţărăneşti din nordul Dobrogei, la începutul sec. XX. Ansamblul arhitectural cuprinde casa cu chiler şi câteva din anexele tipice pentru o gospodărie din această zonă: grajdul pentru animale, şoproanele, bucătăria şi cuptorul de vară, porumbarul, fântâna. În aceste spaţii pot fi văzute căruţe pictate, tipic dobrogene, unelte pescăreşti, instrumentar agricol, scule şi produse de dogărie, fierărie, albinărit, olărit, instrumentar pentru industria casnică, piese de aramă cu diverse funcţionalităţi. Interiorul locuinţei relevă principiile estetice ale organizării spaţiului de locuit tradiţional românesc.
  • Casa memorială Panait Cerna, situată în satul Cerna, la 55 km de Tulcea şi 26 km de oraşul Măcin. Casa în care s-a născut poetul, o locuinţă tipică de meşteşugar de la începutul secolului al XX-lea, a fost donată de urmaşii tatălui adoptiv al poetului muzeului, care a organizat-o  obiectiv muzeal. Expoziţia memorialistică, organizată în două din săli, prezintă datele bibliografice ale poetului, reproduceri după fotografii, documente, acte de stare civilă şi de studii, după manuscrise şi publicaţii, după diferite ediţii ale operei poetice, după mărturii literare şi referinţe critice, lucrări ce evidenţiază originalitatea creaţiei lui Panait Cerna. În celelalte încăperi s-a încercat reconstituirea aspectelor etnografice ale interiorului ţărănesc din perspectiva rememorării unei secvenţe de viaţă tradiţională din perioada în care poetul a trăit aici.

Mănăstiri:

  • Mănăstirea Celic-Dere situată la 28 Km de Tulcea, între satele Poşta şi Teliţa, pe valea Cilicului, a fost construită către mijlocul sec. XIX ca mănăstire de maici. Mănăstirea are aspectul unui sat cu gospodării împrăştiate, în care se remarcă în mod deosebit casa stăreţiei, casa ce adăposteşte muzeul de artă ecleziastică şi biserica. Biserica, ridicată în forma actuală la începutul sec. XX, operă a arhitectului Toma Dobrescu, este printre puţinele construcţii etajate de acest gen din România, cu o biserică de iarnă la demisol şi biserică de vară la parter; muzeul mănăstirii, organizat în fostul atelier de pictură religioasă şi de ţesut covoare, este deţinătorul unui important tezaur de obiecte de cult, între care 43 de cărţi bisericeşti tipărite între 1643 – 1843; exemplarul cel mai valoros al colecţiei este, neîndoielnic, Biblia de la Bucureşti (1688). În curtea mănăstirii se află o moară de vânt, monument de arhitectură.
  • Mănăstirea Cocoş situată la 8 km de satul Niculiţel, la poalele dealului Cocoşu, Prima aşezare monahală a fost ridicată la 1833 de către călugării transilvăneni întorşi de la Muntele Athos, Visarion (fost ieromonah la Mănăstirea Neamţ), Gherontie şi Isaiia, pe spezele mocanulu transhumant Nicolae Hagi Ghiţă Poenaru. La începutul sec. XIX atât biserica cât şi pavilioanele cu chilii au fost refăcute după planurile arhitectului Toma Rădulescu. Pictura bisericii este opera artistului italian F. De Biasse, cu excepţia pridvorului pictat de iconograful local Geo Cardaş. Muzeul organizat la Mănăstirea Cocoş  are o colecţie importantă de carte de cult, adunată din toate parohiile judeţului Tulcea.
  • Mănăstirea Uspenia situată la 3 km sud-vest de satul Slava Rusă, a fost înfiinţată cândva, în sec. XVIII de către un grup de credincioşi din Slava Rusă, care au construit mai sus de sat o bisericuţă şi s-au retras să trăiască acolo. Mănăstirea a fost, începând cu anul 1848, sediu episcopal, sub autoritatea mitropolitului de la Fântâna Albă şi, ulterior, sediu mitropolitan. În a doua parte a sec. XIX biserica de lemn a fost înlocuită de una de zid, sfinţită la 1883, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. An de an sărbătoarea hramului mănăstirii strânge laolaltă comunităţile de ruşi lipoveni din ţară şi din străinătate.  Mănăstirea este depozitara unui valori de artă bisericească veche rusă.

Biserici: 22 de lăcaşuri de cult numai în municipiul Tulcea – 15 biserici ortodoxe, dintre care 4 de rit vechi,   o biserică romano-catolică, una baptistă, una adventistă, două case de rugăciune, o sinagogă şi o moschee.

Biserica Sf. Atanasie, descoperită în anul 1974, a fost ridicată în prima jumătate a sec. XIV ca biserică a unei curţi feudale. Biserica avea dimensiunile iniţiale de 11,5 x 6,5 m şi un altar semicircular acoperit cu o semicalotă. În primele decenii ale sec. XV biserica îşi încetează activitatea; este redată cultului la începutul sec. XVI ca biserică a comunităţii parohiale a zonei când au loc şi primele modificări: limita vestică a pronaosului a fost extinsă cu 1,3 m şi s-a refăcut zidul absidei altarului. În cursul sec. XVII pronaosul este din nou mărit spre vest cu încă 1 m. În jurul anului 1880 au loc ultimele intervenţii şi transformări: zidul despărţitor dintre naos şi pronaos a fost demolat parţial şi înlocuit cu o arcadă; s-a refăcut şarpanta şi învelitoarea, iar la extremitatea vestică a lăcaşului s-a adăugat o turlă-clopotniţă din lemn.

Biserica cu plan treflat, a fost descoperită la 3 km S-V de sat, în punctul „Cetăţuia”. Construită în sec. XI – XII sau, după alte opinii, la începutul sec. XIII, aceasta a constituit, foarte probabil, biserica unei mănăstiri; s-au păstrat doar temeliile din cărămizi şi ţigle romane, unele cu ştampila leg. I Iovia Scythica, refolosite. Este cea mai veche biserică de acest gen de pe teritoriul ţării noastre.
Pe teritoriul comunei au fost descoperite o aşezare rurală romană, un apeduct, ruine de villae rusticae şi necropole romane. În plus, satul este înconjurat de un val (troian) lung de 27 km ce închide o suprafaţă de cca 50 km2. În interiorul valului se află câteva întărituri (lagăre), înconjurate şi acestea cu valuri. În lipsa unor cercetări sistematice valul a fot datat diferit începând din sec. IV p.Chr. până în sec. XI – XII, şi în consecinţă atribuit romanilor, protobulgarilor sau bizantinilor.

Geamia din oraşul Babadag

Cetăţi:

  • Cetatea Aegyssus situată pe colnicul Hora, azi dealul Monumentului, în partea de est a oraşului Tulcea. Descoperirile arheologice (material ceramic getic şi grecesc), dar şi originea celtică a numelui, derivat de la un legendar întemeietor Caspios Aegisos, pledează pentru construirea cetăţii în la sfârşitul sec. IV a.Chr. Depozitul de amfore greceşti din sec. I a.Chr. descoperit în acest punct ne arată ca Aegyssus a fost o importantă factorie grecească. Tot din această perioadă – sec. II – I a.Chr. datează o necropolă birituală situată la 1,5 km sud-est de perimetrul fortificat (actualmente strada Nalbelor). Relatând evenimentele petrecute în anul 12 p.Chr. când oraşul Aegyssus a fost cucerit de către dacii nord-dunăreni, Ovidius îl considera uetus urbs, (Pont. I, 8, 11). În apărarea lui intervin trupe dintr-o legiune din Moesia, remarcându-se în mod deosebit centurionul primipilar Vestalis. La începutul sec. II p.Chr. cetatea era inclusă în limes-ul dunărean. În a doua jumătate a sec. III în cetate era cantonată cohors II Flavia Brittonum, iar în sec. următor vexilatio Aegyssensis din Legio I Jovia.; şi în sec IV – V cetatea îşi păstrează statutul de fortăreaţă militară, iar în perioada lui Justinian este refăcută, în condiţiile efortului monumental de refortificare a limes-ului dunărean  (Scythia Minor). Cetatea de pe Dealul Monumentului apare menţionată în Notitia Episcopatum pe lista celor 15 reşedinţe episcopale din Dobrogea. În sec. X – XI existenţa unei mici fortificaţii în acest punct este dovedită deopotrivă arheologic şi în izvoarele vremii. După o distrugere masivă cândva în sec. XI, aşezarea se mută la poalele fortificaţiei. Începând cu sfârşitul sec. XIII şi începutul sec. XIV şi pe toată perioada stăpânirii romane, colnicul Hora este din nou locuit. Prima atestare a aşezării şi cetăţii în forma Tulcsa apare într-un registru vamal otoman din 1515 – 1517. Atât Evlia Celebi, cât şi Matteo Gondola vorbesc în lucrările lor, în sec. XVII, despre o mică cetate cu 7 turnuri, zidită pe malul stâncos al Dunării, care controla traficul fluvial spre şi dinspre Marea Neagră. De la 1860, când devine reşedinţă de sangiac, Tulcea cunoaşte o nouă perioadă de dezvoltare economică şi urbanistică, fiind recunoscut ca cel mai important centru al zonei.
  • Cetatea Halmyris, com. Murighiol, jud. Tulcea, situată la 2,5 km est de satul Murighiol, în punctul cunoscut sub numele de „Bătăraia”, „Geneviz -Kaleh” „Cetatea” sau „Cetăţuia”, pe şoseaua ce duce de la Tulcea la Dunavăţul de Jos. Cercetările arheologice desfăşurate începând cu anul 1981 au scos la iveală o puternică cetate romană întemeiată într-o zonă cu urme de locuire din sec. VI – V şi IV/III – II/I a. Chr., care a cunoscut mai multe etape în evoluţia sa:  fortificaţie romană de pământ (ultimul sfert al sec. I); castrul de piatră – sediu al vexilaţiei legiunilor I Italica şi XI Claudia Pia Fidelis  şi staţie a flotei Classis Flavia Moesica (vicus classicorum) – începutul sec. II – al treilea sfert al sec. III p.Chr.; cetate romană târzie – al treilea sfert al sec. III – primul sfert al sec. VII p.Chr. Cetatea romano-bizantină are o formă trapezoidală, cu o suprafaţă de cca 2 ha, cu 15 turnuri, trei porţi şi trei valuri de apărare. Principalele monumente dezvelite şi, în parte, restuarate sunt:  Poarta de Nord; Poarta de Nord-Vest (monumentală ?), Poarta de vest; Thermae-le;  Edificiul nr. 1; Poarta de Vest; Basilica paleocreştină cu cripta martirică (Epictet şi Astion).
  • Cetatea Orgame / Argamum, com. Jurilovca, jud. Tulcea, situată la 7 km est de satul Jurilovca, în punctul numit „Dolojman”, „Doloşman” sau „Cetatea”. Cercetările arheologice desfăşurate aici în anii 1926 – 1932 şi din 1965 fără întrerupere au permis dezvelire unor importante monumente şi schiţarea istoriei cetăţii pentru cele mai bine de 12 secole de funcţionare.  Cetatea, prima localitate de pe teritoriul de astăzi al României menţionată într-un izvor antic (Hecataios, Periegesis), a fost întemeiată la mijlocul sec. VII a.Chr. de către grecii din Asia Mică, cu cel puţin o generaţie înaintea cetăţii Istros / Histria, într-o zonă cu urme de locuire din epoca bronzului şi din prima epocă a fierului. Din perioada arhaică datează un impresionant complex funerar din necropola cetăţii ce a aparţinut unui personaj important din prima generaţie de colonişti, urme de locuire în zona de est a falezei, două cuptoare artizanale pentru ceramică; perioada clasică este ilustrată printr-un segment al zidului de incintă, edificii şi cuptoare situate spre capul promontoriului, grupuri de morminte tumulare asociate pe criterii familiare în necropola cetăţii; epocile elenistică târzie şi  romană timpurie sunt reprezentate prin unele vestigii păstrate pe platoul argamens, dincolo de sistemul de apărare al cetăţii romano-bizantine. Cetatea romano-bizantină avea o suprafaţă de aproximativ 2,6 ha, o formă aparent triunghiulară cu opt turnuri, şase contraforturi (bastioane) şi două porţi principale – pe laturile de vest şi sud şi două porţi mici pe latura de sud. Sistemul defensiv cuprindea, în afară de incintă, şi două valuri de pământ cu şanţ. În interiorul cetăţii au fost cercetate şi, în parte restaurate, o serie de edificii publice şi private datând din sec. V- VII: „pretoriul”, basilica cu trei nave şi capelă (numită convenţional basilica nr. 3), basilica din sectorul central (basilica 2), cea mai mare dintre basilicile argamense, basilica cu o singură navă (basilica 1), locuinţe şi parte din sistemul stadal. O a patra bazilică, de mici dimensiuni, cu o singură navă, a fost descoperită la aproximativ 1,3 km faţă de Poarta de vest, pe culmea unui deal cu altitudinea de 50 m. Necropola romano-bizantină a cetăţii a ocupat zona locuită anterior (sec. I a.Chr. – IV p.Chr.) în afara sistemului defensiv.  În faţa cetăţii Orgame/Argamum, la aproximativ 2,5 km spre est, pe insula Bisericuţa se află o fortificaţie romano-bizantină şi urme de locuire din epoca medievală timpurie.
  • Cetatea Dinogetia, com. Jijila, jud. Tulcea, situată la 4 km în aval de satul Garvăn, pe o mică insulă (popină) numită de localnici „Bisericuţa”. Cercetările arheologice începute în 1939 şi reluate după cel de-al doilea război mondial dus la dezvelirea unei mari părţi din cetate şi la schiţarea grosso modo  a evoluţiei acesteia. Astfel, fortificaţia romană – probabil un castellum unde erau cantonate formaţiuni militare din Legio V Macedonica, cohors I Mattiacorum, Legio I Italica, Cohors I Cillicum şi Classis Flavia Moesica – a fost ridicată în zona unei aşezări daco-getice, de la care a preluat chiar numele, Dinogetia, toponim amintit de geograful Ptolemaios, atunci când face o descriere a Daciei (III, 8, 2). În perioada Dominatului cetatea este refăcută: are o suprafaţă de 1,2 ha, cu 14 turnuri de apărare dispuse la distanţe relativ egale de-a lungul incintei trapezoidale, urmând forma promontoriului stâncos, cu o poartă principală pe latura de S şi alte două, mai mici, pe laturile de V şi N. O serie de edificii, locuinţe şi prăvălii, cu mai multe faze de construcţie din sec. IV – VI, se înşiruie de-a lungul străzii principale: principia, praetoriul, numit şi domus,  basilica paleocreştină cu trei nave un mare edificiu ce a suferit în timp importante modificări şi recompartimentări, o serie de locuinţe, prăvălii, magazii de provizii şi mărfuri; în exterior, la cca 100 m sud de poarta principală se află băile romane (thermae). După abandonarea cetăţi la sfârşitul sec. VI şi începutul sec. VII,  în vremea lui Ioannes Tzimiskes, după anul 971,  pentru două secole, cetatea îşi reia funcţia defensivă: este reparată incinta, se ridică unele construcţii şi locuinţe, între care cea mai importantă este bisericuţa din mijlocul cetăţii, cea mai veche de pe teritoriul ţării, ce a funcţionat în sec. XI – XII.
  • Cetatea Noviodunum, oraş Isaccea, jud. Tulcea, situată pe malul drept al Dunării, la aproximativ 2 km est de oraşul Isaccea, pe un promontoriu înalt de peste 20 m, în punctul „Pontonul vechi” sau „Eski-Kale” (în lb. turcă „Cetatea Veche”). Aşezată în dreptul unuia dintre cele mai importante vaduri ale Dunării, cetatea a avut, în diferite perioade istorice, un rol militar şi comercial aparte. Ridicată încă din primii ani ai epoci Principatului pe o veche aşezare getică, cu nume de origine celtică, cetatea a fost în primul rând bază a flotei romane de la Dunărea de Jos Classis Flavia Moesica,  apoi sediu al unor detaşamente ale Legio V Macedonica şi Legio I Italica, dar şi punct final, de intersecţie, al drumului militar şi comercial ce tăia centrul Dobrogei, venind de la Marcianopolis şi limes-ul dunărean. Cetatea romană timpurie, ridicată la rangul de municipium în vremea Severilor,  din care se păstrează o serie de edificii importante situate pe malul Dunării: thermae, locuinţe, fragmente din zidul de incintă şi pentru care a fost cercetată necropola tumulară din sec. I – III p. Chr., era un centru urban cosmopolit, cu o populaţie formată din militari, veterani şi civili romani sau greco-orientali; cetatea propriu-zisă rea dublată de o aşezare civilă de proporţii. Distrusă de atacurile goţilor şi heruluilor în jurul anului 267, cetatea este refăcută în vremea împăraţilor Aurelian şi Probus la dimensiuni ceva mai reduse decât cetatea timpurie. Din această perioadă au fost dezvelite incinta de nord cu şapte turnuri de apărare semicirculare, poarta de acces spre instalaţia portuară, thermae, o basilica, un mare turn, cu o suprafaţă de 225 mp pe latura de sud a cetăţii. Cetatea târzie rămâne în toată perioada sediu al flotei dunărene – numită acum Classis Ripae Scythicae, iar din sec. IV sediu al Legio I Iovia Scythica. Din această perioadă a fost cercetat un mormânt monumental, în formă de cruce, aparţinând unei familii din sec. IV p. Chr. Pentru mai bine de două secole (începutul sec. VII – al treilea sfert al sec. X) viaţa urbană decade. La sfârşitul  sec. X  şi începutul sec. XI cetatea este îşi reia funcţia defensivă, incinta fortificaţiei fiind refăcută de bizantini pe vechile fundamente romano-bizantine. Ocupată de tătari, stăpânită o vreme de Mircea cel Bătrân, cetatea este demantelată după cucerirea ei de către turci în 1420. În sec. XVI, sus pe cetate, turcii au construit o tabără trapezoidală înconjurată cu val de pământ (tabie) ce adăpostea o garnizoană. În paralel, centrul de greutate al aşezări s-a mutat, încă în sec. XIII, spre sud unde fusese întemeiată, probabil de către tătari, o aşezare numită Isakdji, de la care va deriva numele oraşului de astăzi.
  • Cetatea Enisala, sat Enisala, com. Sarichioi, jud. Tulcea, situată pe un deal ce domină împrejurimile, la intersecţia unor importante drumuri de apă şi de uscat. Cetatea a fost construită de puterea imperială bizantină şi de cea comercială genoveză la sfârşitul sec. XIII şi începutul sec. XIV. În timpul lui Mircea cel Bătrân cetatea a trecut în stăpânirea Ţării Româneşti, iar la sfârşitul domniei acestuia, când Dobrogea a fost cucerită de către turci, în cetate s-a instalat o garnizoană militară otomană. Cetatea propriu-zisă, de formă poligonală,  ocupa o suprafaţă de aproximativ 0,3 ha; o a doua incintă, aproape complet demantelată, închidea un spaţiu de cel puţin două ori mai mare decât cel cuprins în perimetrul incintei mici. Pe tronsonul păstrat al incintei mari se află cinci turnuri rectangulare. Ca elemente de arhitectură se impune bastionul porţii principale cu arcadă dublă continuată cu o arcadă oarbă. În anii ’90 cetatea a făcut obiectul unui amplu proces de restaurare.
    Pe teritoriul satului şi în apropierea acestuia au fost identificate urme din mai multe epoci istorice:

      • dealul cetăţii: urme din Hallstatt
      • promontoriul “Palanca”: urme de locuire din eneolitic, epoca bronzului, Hallstatt şi Latene
      • “Valea Netului”: a fost cercetată necropola getică din sec. IV – II a.Chr. cu peste 400 de morminte;
      • punctul “Biserică”, la marginea de V a satului: au fost identificate şi în parte cercetate o aşezare greco-getică de tip Sarinasuf; locuirea getică din sec. I a.Chr. – I p.Chr.; necropola romană (din care au fost cercetate 158 de morminte); cimitirul medieval creştin (începutul sec. XVI – începutul sec. XVIII);
      • punctul “Peştera” – fortificaţie romano-bizantină (sec. IV – VI p.Chr.), cu o suprafaţă de aproximativ de 2 ha;
      • punctul “Palanca” – o mică fortăreaţă tip castellum (35 x 40 m), înconjurată cu val şi şanţ de apărare, distrusă aproape în întregime la modernizarea şoselei Enisala-Sarichioi.
  • Cetatea Proslaviţa, com. Nufăru, jud. Tulcea, situată la 12 km aval de Tulcea, pe malul drept al braţului Sfântu Gheorghe. Cetatea a fost ridicată a fundamentis de către Imperiul bizantin într-o zonă cu urme materiale din epocile hallstattiană, Latene şi romano – bizantină. În epoca romano-bizantină pe malul Dunării, la capătul nordic al promontoriului, au funcţionat două turnuri de supraveghere a liniei Dunării. Cercetările arheologice – sistematice sau de salvare –  mult îngreunate de faptul că satul actual Nufăru suprapune în totalitate cetatea medievală au dus la dezvelirea unei părţi din zidul de incintă, a două turnuri masive, rectangulare, vizitabile – unul suprapus de localul Prislav, celălalt – din punctul „Dispensar” – restaurat şi conservat prin construirea unui clădiri de protecţie, a numeroase locuinţe, cuptoare, a mai multor necropole de inhumaţie creştine; pe malul Dunării, în apropierea punctului de traversare a Dunării cu bacul spre Deltă, a ieşit la iveală instalaţia portuară a cetăţii. Cetatea a funcţionat până în sec. XIV.
  • Cetatea Ibida, sat Slava Rusă, com. Slava Cercheză, situată pe valea pârâului Slava, la marginea de vest a satului Slava Rusă. Cetatea, în forma păstrată din epoca tetrarhiei cu refaceri în timpurile lui Justinian – „cu ziduri şi turnuri colosale” (P. Polonic), „excepţional de mare – cea mai însemnată din toate cele cunoscute în interiorul Dobrogei – şi care, fireşte, a fost (…) şi punctul de intersecţie al tuturor drumurilor din Nordul provinciei” (V. Pârvan) – are o suprafaţă de 24 de ha, o centură de fortificaţii desfăşurată pe o lungime de 2000 m, 33 de turnuri şi trei porţi. Cetatea de pe valea Slavei este dublată de o fortificaţie de aprox. 3 ha situată pe dealul Harada (în traducere din limba turcă „Cetatea Fetei”), a cărei latură de nord e comună cu cea a cetăţii. La altitudinea de 158 m, pe o altă culme, situată în prelungirea dealului Harada, se află un fort de perioadă romano-bizantină. Cercetările arheologice desfăşurate sporadic începând chiar cu sfârşitul sec. XIX – în anii 1885, 1917, 1988 – 1989, 2001 – 2002 – au dus la dezvelirea – în centrul cetăţii – a unei basilici cu trei nave şi trei abside cu coloane şi capiteluri din marmură şi paviment din mozaic policrom, a unui complex monastic paleocreştin situat la 2,5 km vest de cetate şi la stabilirea stratigrafiei cetăţii (sec. I – VII p.Chr.); în 2001 şi 2002 a fost cercetat zidul de incintă în punctele Curtina G şi Poarta de Vest, au ieşit la iveală pillae-le podului antic de peste râul Slava,  locuinţe, sistemul de canalizare, iar din necropola cetăţii romano-bizantine au fost cercetate peste 30 de morminte simple şi un cavou romano-bizantin. Acesta din urmă, de mari dimensiuni (8 x 3,5 m), construit din cărămizi şi lespezi de piatră, constituit din dromos şi cameră funerară, cu interiorul tencuit şi pictat, cu pardoseala din plăci de cărămidă, a servit drept loc de înmormântare pentru 39 de indivizi ai unei familii înstărite din oraş.
    Zona de la vest şi nord de cetate a fost locuită din cele mai vechi timpuri. Au fost identificate vestigii şi urme arheologice din paleoliticul mijlociu, neolitic, Hallstatt, Latene, din epocile romană, romano-bizantină şi medievală timpurie; la est de cetate se întinde o vastă aşezare civilă, iar la 2,5 km, în aceeaşi direcţie, o aşezare getică cu val şi şanţ.
    Aşezată într-o zonă de un pitoresc aparte – propusă de specialişti ca rezervaţie de peisaj, în vecinătate unei comunităţi tradiţionale – ruşi lipoveni, pe drumul naţional ce leagă oraşele Brăila şi Constanţa, cetatea Ibida ar putea deveni unul dintre cele mai importante puncte ale turismului cultural nord-dobrogean.
  • Complexul paleocreştin, situat în partea de NE a localităţii Niculiţel, la baza culmei Piatra Roşie, a fost descoperit în anul 1971 şi cercetat timp de mai mulţi ani. Monumentul este compus dintr-o bazilică ridicată în timpul împăraţilor Valens şi Valentinianus, după planul unei basilici romane creştine, refăcută în vremea lui Theodosius II, deasupra unei cripte monumentale paleocreştine. Cripta, acoperit[ cu o cupolă hemisferică cu pandantivi, încadrată la exterior de timpane; în interiorul acesteia se află două morminte martirice suprapuse. La nivelul inferior se găseau scheletele a două persoane – martiri, ale căror nume nu le cunoaştem, iar la nivelul superior, într-un sicriu colectiv, scheletele a patru martiri al căror nume: Zotikos, Attalos, Kamasis şi Philippos şi calitate de martiri  – Martyres hristou – sunt notate pe pereţii criptei. Monumentul a fost restaurat şi conservat, deasupra acestuia s-a ridicat o construcţie de protecţie.

Peisaje:

  • acvatice: Delta Dunării, Marea Neagră
  • deluroase: podişul Dobrogei
  • montane: Munţii Măcinului.

Puncte geografice remarcabile:

  • ceatalurile Chilia şi Sulina adică locurile de despărţire a Dunării mai întâi în braţele Chilia şi Tulcea şi apoi a braţului Tulcea în braţele Sulina şi Sfântu Gheorghe;
  • gurile de vărsare a Dunării, prin braţele sale, în Marea Neagră;
  • pădurile de foioase de pe grindurile Letea şi Caraorman cu diverse specii de stejar, plopi, frasini, tei, ulmi, completate de un subarboret bogat care împreună cu plantele căţărătoare (lianele de diferite tipuri) conferă mai ales pădurii Letea un aspect de pădure tropicală ceea ce explică faptul că aici s-au descoperit peste 1600 de specii de Endomofaună; în extremitatea sudică a pădurii Caraorman se păstrează exemplare monumentale de stejari cu circumferinţa între 4,20 şi 4,70 m.
  • litoralul Mării Negre la Sulina şi Sfântu Gheorghe

About GEKO

TOTUL în viaţă are un sens... NIMIC din ea nu se petrece întâmplător...

Check Also

Judetul Vrancea

Judetul Vrancea   Asezare Geografica Are o suprafață de 4.863 km², reședința județeană este municipiul …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.