Mehedinti

Judetul Mehedinti

Asezare Geografica

Judeţul Mehedinţi este situat în partea de sud-vest a României, pe malul stâng al Dunării la ieşirea acesteia din defileu.

Are o suprafaţă de 493289  hectare (2,1% din suprafaţa ţării) şi se învecinează cu judeţele: Caraş-Severin la vest, Gorj la nord şi Dolj la sud-est.La sud se învecinează cu Bulgaria şi Serbia.

Din punct de vedere al organizării administrative în componenţa judeţului intră 2 municipii (Drobeta-Turnu Severin şi Orşova), 3 oraşe (Baia de Aramă, Strehaia şi Vânju Mare), 61 comune şi 344 sate.

Populaţia stabilă a judeţului Mehedinţi la 1 ianuarie 2004 era de 307.384 locuitori, din care în mediul urban 149.161 locuitori (48,5%), iar în mediul rural 158.223 locuitori (51,5%).

Judeţul este străbătut de şoseaua europeană E70, iar darea în folosinţă a Canalului Rin – Main – Dunăre a pus reşedinţa judeţului, municipiul Drobeta Turnu Severin, în contact direct cu toate oraşele riverane de la Marea Neagră şi până la Marea Nordului.

Podul de la sistemul Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier a scurtat distanţele rutiere dintre Drobeta-Turnu Severin şi diferite oraşe europene.

Relieful judeţului format din munţi, podişuri şi câmpie, se înfăţişează sub forma unui amfiteatru dispus în trepte ce coboară dinspre nord-nord-vest spre sud-sud-est.

Cea mai înaltă treaptă, în nord-vest, este alcătuită din munţii Mehedinţi şi Cernei, treapta mijlocie cuprinde podişul Mehedinţi, dealurile Motrului şi câmpia înaltă a Bălăciţei, cea mai joasă treaptă, Câmpia Blahniţei este alcătuită în mare parte din terasele Dunării şi văile largi ale Drincei şi Blahniţei. Prezenţa unor depresiuni ca Baia de Aramă, Comăneşti – Halânga, a unor văi largi şi a depresiunii de tip subcarpatic a Topolniţei oferă condiţii de locuit şi circulaţie, inclusiv în zonele înalte ale judeţului.

Clima  judeţului Mehedinţi este temperat- continentală cu influenţe mediteraneene în zona Cazanele şi a municipiului Drobeta Turnu Severin. Cel mai important curs de apă este fluviul Dunărea, care reprezintă hotarul natural al judeţului pe o lungime de 192 km.

Pe teritoriul judeţului Mehedinţi se varsă în Dunăre râurile: Cerna, Bahna, Topolniţa, Blahniţa şi Drincea.

În  partea de nord-est a judeţului se întinde bazinul râului Motru cu afluenţii Coşuştea şi Huşniţa.

Cele mai importante resurse ale subsolului sunt: cărbunele, azbestul, bentonita, calcarul, ardezia, nisipul şi apele sulfuroase.

Varietatea formelor de relief asigură o structură echilibrată a modului de folosinţă a suprafeţei judeţului.

Avantajat de poziţia geografică, cu deschidere la Dunăre, judeţul Mehedinţi a cunoscut încă din vechime o bogată activitate de comerţ, de transporturi navale în special cele de mărfuri. Transporturile rutiere dispun de o reţea de 1856 km, din care drumuri naţionale şi europene 374 km.  Poşta şi telecomunicaţiile îşi au începuturile în anul 1862 luând amploare în ultimii ani. O dezvoltare importantă în ultimii ani au cunoscut serviciile comerciale şi publice menite să satisfacă cerinţele crescânde ale populaţiei.

Din punct de vedere economic în judeţ există importante capacităţi de producţie în domeniul construcţiilor navale, de vagoane, de prelucrare a lemnului, de fabricare a produselor anorganice, de fabricare a mobilierului din lemn, a celulozei şi a hârtiei, a confecţiilor textile, industriei alimentare, capacităţi de extragerea cărbunelui şi de producere a energiei electrice (hidro şi termo).

Istoric

Judeţul Mehedinţi, ca parte componentă a vetrei de locuire în care s-a format poporul român, are o bogată şi multimilenară istorie.
În Mehedinţi, mărturiile arheologice încep din preistorie (Peştera lui Clemente din localitatea Dubova) şi se succed, rând pe rând, aproape neîntrerupt, cu specificitatea caracteristică culturilor neolitice.
Pe teritoriul judeţului Mehedinţi se întâlnesc apoi aproape la tot pasul, mărturii ale strămoşilor noştri – neamurile tracice – a căror cristalizare prestatală este plasată fără dubii, la începutul mileniului al II-lea Î.C. prin etnicii daco – geţi, viguroasa ramură de nord a tracilor balcanici.
Daco – geţii, populaţie străveche a acestor meleaguri, au cunoscut în epoca bronzului, o remarcabilă cultură materială şi spirituală. Stadiul atins de societatea       daco – getică şi condiţiile externe  au permis făurirea statului geto – dac centralizat, în jurul anului 70 Î.C.
Pentru Burebista şi urmaşii săi, actualul teritoriu  al judeţului Mehedinţi a constituit o importantă zonă economică, dar şi o zonă strategică legată de cursul fluviului Dunărea. Pe aceste meleaguri, populaţia dacică a folosit locuri de aşezare apărate natural sau fortificaţii naturale, punctele de trecere obligatorii  ca: Bobaiţa, Firizu, Bahna, Apa    Neagră  – Bratilovo, dar şi ostroavele Dunării din aval de Dierna.
Consolidarea stăpânirii romane din sudul Dunării şi pacificarea de către romani a triburilor traco-ilirice au făcut ca Imperiul Roman să-şi fixeze şi să îşi consolideze graniţa nordică pe malul drept al Dunării. De fapt, iminenţa pericolului roman i-a determinat pe daci să  accepte autoritatea lui Burebista, autoritate ce era de preferat autorităţii de tip sclavagist al cărui exponent era Cezar.
Putem afirma că  teritoriul Mehedinţiului şi locuitorii săi au fost cei care au luat primii contact cu civilizaţia romană, adusă până la Dunăre de legiunile marelui Cezar. La adăpostul castrelor, fortificaţiilor şi trupelor romane îşi fac apariţia la Dunăre, ca de altfel în toată regiunea Balcanilor de Vest, coloniştii romani, colonişti ce exercită o puternică influenţă asupra populaţiei dacice de pe malul stâng al Dunării.
Ridicarea unui stat dac puternic ce a atins apogeul în timpul regilor Burebista şi Decebal, a fost posibilă şi prin fortificarea strategică a drumurilor ce legau Sarmizegetusa Regia de calea lesnicioasă de comunicaţie oferită cu generozitate de bătrânul Danubiu.
Bogăţia locurilor, dar şi importanţa lor strategică, nu puteau să îi scape unui strateg de talia marelui Nerva Traian, care vedea în aurul Daciei o posibilitate de relansare a societăţii romane, iar pentru a ajunge în Dacia, pentru a cuceri tezaurul şi bogăţiile Daciei, pentru a înlătura consolidarea unui stat puternic, a ales Drobeta drept locul unde să construiască o bază militară permanentă, castrul roman, dar şi un pod peste Dunăre, care continua, în nord, şoseaua strategică de pe malul stâng al Dunării, care înlesnea drumul legiunilor între Roma şi Dacia.
Terminat în anul 105, Podul de la Drobeta, operă a cunoscutului Apolodor din Damasc, a constituit elementul strategic  precumpănitor care a permis deplasarea de forţe şi tehnici de luptă, care au dus la căderea regatului dac, dar a permis şi accesul populaţiei autohtone la cultura şi civilizaţia romană.Podul a fost încă o cale, iar Castrul Drubeta încă un „capăt de pod” care a permis pătrunderea în Dacia Romană, a creştinismului din sudul Dunării, dar şi a culturii şi civilizaţiei romane.
Mărturiile arheologice atestă cu exactitate că Ţinutul Mehedinţiului a fost şi a rămas locuit şi după Retragerea Aureliană (171 d C) de o populaţie daco-romană, populaţie care, prin procesul de etnogeneză, a dat naştere poporului român şi limbii române.
Poporul român s-a format ca un popor creştin, de sorginte orientală, în care ortodoxia ca religie de stat, a jucat un rol de seamă în formarea şi consolidarea statală medievală.
Ţinuturile mehedinţene sunt cucerite după mai multe tentative de către catolicul Andrei al II-lea al Ungariei, purtătorul de stindard al încercării de expansiune a catolicismului la răsărit şi sud de Carpaţi.
Regele Andrei al II-lea cucereşte Ţinutul Mehedinţiului şi-l organizează ca „Banat”. Cel dintâi ban de Severin este mehedinţeanul Luca, la 1233. Această ocupaţie a fost vremelnică şi, în urma slăbirii influenţei statutului bulgar din sud, ţinutul Severinului intră de drept şi de fapt sub autoritatea lui Basarab I.
Dovada importanţei sale strategice, economice şi politice este dată de faptul că viitorul domn al ţării româneşti, Vladislav Vlaicu este ban al Severinului  pe la 1364.
Ţara Severinului, Banatul de Severin, într-un cuvânt ţinutul Mehedinţiului, a constituit o cheie de boltă pentru politica economică, religioasă şi militară a lui Mircea cel Bătrân, dar şi a lui Iancu de Hunedoara, personalităţi istorice care au fost şi bani ai Severinului.
Aceste ţinuturi au constituit bastioane de nădejde în lupta împotriva cotropirilor turceşti şi maghiare.
Judeţul Mehedinţi, ca unitate administrativă feudală de graniţă, a constituit nu numai  o piedică în calea religiilor musulmane şi catolice, dar şi punctul de plecare al luptei pentru recâştigarea independenţei Ţării Româneşti, a unirii celor 3 state surori de către cel care a fost „bănişor de Mehedinţi”, Mihai Viteazul.
Aşezat între Banat, Transilvania şi Ţările Sud – Dunărene, Mehedinţiul a constituit nu numai o punte de legătură pentru circuitul de valori materiale şi spirituale ale românilor şi ale populaţiilor din ţările vecine, dar şi o sursă de asemenea bunuri.
Pentru spiritualitatea românească, Mehedinţiul a avut centre importante la Vodiţa, Severin, Strehaia, Cerneţi, Gura Motrului, iar în epoca contemporană, Drobeta-Turnu-Severin.
Perioada modernă şi contemporană a istoriei noastre a găsit acest colţ de ţară ancorat în realităţile epocii, mehedinţenii au arătat că sunt şi pot fi sprijinitori de nădejde ai politicii naţionale a statului român.
După al doilea război mondial, judeţul Mehedinţi a cunoscut o dezvoltare economică deosebită, iar cercetările şi descoperirile arheologice prilejuite de construcţia obiectivelor economice au dus la tezaurizarea mărturiilor istorice în „Muzeul Regiunii Porţilor de Fier”, unitate muzeistică de frunte a culturii româneşti, ce păstrează şi expune în sălile sale, mărturii concrete de participare a trăitorilor de pe aceste meleaguri, la episoade de istorie, începând cu zorii civilizaţiei umane şi până în zilele noastre.

Turism

Potenţialul turistic al judeţului Mehedinţi îl formează grandiosul peisaj format de fluviul Dunărea şi de defileul său, de diversitatea reliefului din zona muntoasă, de existenţa elementelor floristice şi faunistice deosebite, multe dintre ele fiind înscrise în rezervaţii ştiinţifice, la care se adaugă impresionante mărturii ale unui trecut de milenii, exprimat printr-o serie de monumente istorice, de arhitectură şi artă, unele unice prin valoarea si ineditul lor.

Municipiul Drobeta Turnu Severin, prin poziţia sa, la ieşirea Dunării în defileu, dar şi datorită numeroaselor sale obiective social-istorice şi culturale, ar putea constitui un centru polarizator al industriei turistice mehedinţene.

Principalele obiective turistice severinene sunt:

• Ruinele podului lui Traian (pod construit în perioada dintre războaiele dacice purtate de împăratul Traian împotriva lui Decebal)
• Castrul Drobeta (realizat în aceeaşi perioadă cu podul lui Traian)
• Ruinele bisericii medievale aşezată lângă castrul roman

În partea de sud a municipiului, pe malul Dunării, se află monumentala clădire a muzeului Porţile de Fier, cu secţii de istorie, arheologie, etnografie, ştiinţele naturii şi un deosebit acvariu.

Principalele zone turistice ale judeţului, în afara municipiului Drobeta Turnu Severin sunt:

-Zona Porţile de Fier I, cu defileul Dunării, clisura cu Cazanele Mari şi Mici, lacurile de acumulare, sistemul hidroenergetic şi de navigaţie, numeroase viaducte înălţate deasupra unor văi sălbatice, municipiul Orşova,  desfăşurat sub formă de amfiteatru pe malul golfului Cerna, iar deasupra acestuia,  Mânăstirea Sfânta Ana.

-Ostrovul Şimian – insulă situată în aval de Drobeta Turnu Severin, unde a fost strămutată cetatea de pe fosta insulă Ada-Kaleh, aflată acum sub apele lacului de acumulare.

-Zona de nord a judeţului, caracterizată prin frumuseţea peisajului. Aici se găseşte oraşul Baia de Aramă unde se poate vizita Biserica Sfinţii Voievozi, ridicată în stil bizantin şi pictată in sec. al XVII-lea. La circa 4 km nord-vest de Baia de Aramă se găseşte complexul carstic Ponoare, reprezentat prin mai multe monumente ale naturii (podul natural de la Ponoare, lacurile carstice Zatonul Mare şi Mic, peştera Ponoare şi platoul de lapiezuri de deasupra peşterii). Tot în această zonă se află peştera Topolniţa, cu o lungime explorată de 10.330 m, fiind a doua ca mărime din ţară.

Nu departe de oraşul Baia de Aramă se află staţiunea balneo-climaterică Bala cu ape termo-minerale. Apele minerale de la statiunea Bala sunt la fel de bune ca şi cele de la Herculane, iar în unele privinţe chiar mai bune şi mai puternice decât acestea, dar din păcate rezervele de ape minerale sunt insuficient exploatate.

-Zona Strehaia, situată la circa 40 km de Drobeta Turnu Severin, cu cetatea Mânăstirii Strehaia, construită în jurul anului 1500, pădurea de tei, iar către est,  Mânăstirea Gura Motrului.

Un loc distinct în cadrul judeţului îl ocupă rezervaţiile naturale. Dintre acestea amintim:

Rezervaţia botanică Cracul Găioara

Colilia Porţilor de Fier vegetează pe Cracul Găioarei, singurul loc din lume unde a fost întâlnită. Pajişti cu colilia Porţilor de Fier, bine conservate, au fost identificate pe versantul dunărean al Cracului Găioara.

Rezervaţia botanică Valea Oglănicului este  situată în aval de Gura Văii, în dreptul Insulei Ostrovul Banului, având o floră şi faună bogată în elemente specifice Porţilor de Fier.

Rezervaţia botanică Cracul Crucii se găseşte în dreptul barajului, deasupra tunelului Moşul şi se întinde până pe platoul denumit de localnici „Crucea Sfântu Petru”. Aici se întâlnesc pajişti de o rară valoare peisagistică.

Rezervaţia botanică Gura Văii- Vârciorova este considerată un El Dorado floristic, această zonă se evidenţiază prin bogăţia speciilor de plante, multe dintre ele reprezentând rarităţi pentru flora ţării noastre şi sunt prezente în toate etajele de vegetaţie.

Rezervaţia botanică Faţa Virului   se află la 4,5 km de Vârciorova spre Gura Văii, în faţa Porţilor de Fier, între apa Slătinicului şi Creasta Virului. Relieful variat, foarte frământat, micile cascade şi cheile dau un pitoresc aparte acestei zone. Aici se află pajişti cu mărarul Porţilor de Fier, specie caracteristică Defileului Porţile de Fier.

Rezervaţia botanică Dealul Dohomnei este situată între Valea Bahnei şi Valea Vodiţei. Aici sunt protejate pădurile de „osieci”, dar şi pădurile seculare în care predomină alunul turcesc şi gorunul.

Rezervaţia paleontologică Bahna se află între localităţile Iloviţa şi Bahna, la 4 km de şoseaua naţională. Este unul dintre cele mai vechi şi interesante puncte fosilifere din ţară, de mare valoare ştiinţifică. Calcarele recifale conservă o faună fosilă veche de 16 mil. ani.

Rezervaţia complexă Cazanele Mari şi Cazanele Mici este situată între Valea Ogradena şi pârâul Ogaşul Turcului, unde Dunărea străbate două chei grandioase Cazanele Mari şi Cazanele Mici, separate de bazinetul de la Dubova.

Aici, la baza abruptului , apar întinse arborete de fag, cărpiniţă, mojdrean, alun turcesc. Pe abrupturile inaccesibile creşte laleaua de Cazane, stânjenelul de stâncă, clopoţeii Cazanelor, săpunariţa roşie.Vipera cu corn, vulturul de mare, lăstunul de stâncă, broasca ţestoasă de uscat sunt elemente reprezentative ale faunei locale.

În Cazanele Dunării predomină un relief calcaros reprezentat prin doline, lapiezuri şi peşteri. Peşterile Veterani,  Climente, Ponicova au fost locuite din epipaleolitic până în sec.XVIII.

Rezervaţia paleontologică Sviniţa  situată pe văile Saraorschi, Ţiganilor şi Vodiniciki, este unul dintre cele mai importante puncte fosilifere din Carpaţi. Calcarele roşii de la Sviniţa conţin cea mai bogată faună de amoniţi din ţară. Amoniţii, aceşti melci uriaşi, contemporani cu dinozaurii, puteau să ajungă la un diametru de 2 m. În această arie de interes ştiinţific internaţional, amoniţii sunt reprezentativi pentru Jurasicul mediu (176 mil. ani).

Podul natural de la Ponoare este o arcadă naturală de circa 25 m lungime, 8 m lăţime şi 14 m înălţime. Format prin prăbuşirea tavanului unei peşteri, este un fenomen unic în ţară.

Peştera de la Pod, cu o lungime de 633 m, este originea Podului natural de la Ponoare.

Peştera Zăton, situată în zona ponorului Zăton, are o lungime de 105 m.

Lacul Zăton  este unul dintre cele mai frumoase lacuri de origine carstică din ţară.

Câmpurile de lapiezuri reprezintă cel mai valoros element al acestui complex, cel mai remarcabil câmp de lapiezuri din ţară. Acesta oferă un peisaj inedit prin ariditatea sa şi prin sculptarea adâncă a calcarului sub un înveliş impermeabil pe o suprafaţă foarte mare.

Pădurea de liliac de la Ponoare se află  în apropierea comunei Ponoarele cu o suprafaţă de 20 ha, din care cca. 10 ha este rezervaţie forestieră şi a fost declarată monument al naturii. Pe lângă liliac şi mojdrean care sunt speciile principale, mai apar gorunul, cornul, cărpiniţa, vişinul turcesc etc.

În această pădure, în prima parte a lunii mai, are loc cea mai mare sărbătoare a judeţului Mehedinţi – Sărbătoarea liliacului.

Peştera Topolniţa, una dintre cele mai mari peşteri din ţară, are o lungime a galeriilor de 25 km. Peştera Topolniţa reprezintă un complex de galerii şi culoare dispuse pe mai multe etaje ce se întretaie şi se suprapun în spirale, puţuri şi sifoane. Numeroase lacuri, sclipind ca gheaţa la lumina lanternelor, întrerup pe alocuri cursul subteran al apei, sporind frumuseţea peşterii. Pe întreg parcursul peşterii se întâlnesc galerii ornate cu stalactite şi coloane, cu stalagmite-lumânări, cu ghirlande, draperii, baldachine şi valuri translucide din calcit imaculat. O astfel de galerie este Galeria Racoviţă foarte bogată în formaţiuni de calcit, în care unele zone, ca Pădurea de Lumânări sau Lacul de Cleştar fiind de o rară frumuseţe.

Peştera lui Epuran, cu o lungime de peste 3 km, are galerii dispuse pe două etaje, unul superior fosil şi altul inferior, activ. Peştera este un complex de săli şi galerii, cu numeroase ramificaţii, cu blocuri de calcar prăbuşite. În Sala Urşilor se găsesc numeroase schelete de urs de peşteră, fixate în decursul timpului pe planşeu cu cristale albe de calcit. Cea mai frumoasă zonă a peşterii este Galeria Comorilor, justificată prin bogăţia şi varietatea concreţiunilor. Peştera lui Epuran reprezintă, de fapt, partea cea mai nordică a Peşterii Topolniţei.